O clădire de-a lungul timpului

Una dintre puţinele clădiri vechi rămase în oraş 

sursa acestei fotografii, site Primaria Moinesti  

Casa din Moinesti, Preot din Moinesti

Doua fotografii de pe site-ul Delcampe

sursa

OSTAŞ ÎN VALEA TROTUŞULUI - ÎNSEMNĂRI (2)

"În Moineşti, cantonasem trei zile în oraş, împreună cu băieţii din 37. 

La un ceai dimineaţa, seara la un pahar cu vin aflii multe întâmplări recente, triste sau hazlii, şi multe suflete mi se deschid, frumoase sau nu prea.

S-a spus deseori că la jocul de cărţi se dezveleşte caracterul omului. Cugetarea este adevărată, dar nu desăvârşită.

În viaţa de toate zilele omul este obişnuit să-şi înfrâneze pornirile, doritor cum este de a se arătă faţă de semenii săi sub cea mai plăcută înfăţişare şi anume cu atât mai mult cu cât e mai înaintat în cultură şi în civilizaţie. Atunci însă când se află în faţa unei împrejurări care îi pune în pericol fie averea, fie viaţa, el îşi îndreaptă toată energia spre înlăturarea pericolului, adevărat sau închipuit, şi ca atare nu-i mai rămâne destulă tărie pentru a se observa pe sine şi pentru a mai cugeta la impresia pe care o poate face asupra semenilor săi. Şi astfel se întâmplă că, în aceste împrejurări, ne mai putând fi înfrânată, adevărata fire a omului se dă de gol. Astfel la jocul de cărţi, unde averea omului este în cumpănă, firea lacomă şi iute se dezveleşte repede, arătând pe jucător vesel şi glumeţ când câştigă, posac, supărăcios, violent când pierde. Dar cu atât mai vârtos la război, când viaţa omului este în cumpănă. Când ştie că în fiece clipă îl paşte moartea din faţă, şi că, odată mort, nu-i mai pasă ce spun alţii de dânsul, el îşi dă drumul pornirilor fireşti, fără a mai cugeta, fără a mai putea sau fără a mai vrea să se înfrâneze. 

Asupra diferitelor caractere care mi s-au dezvăluit în timpul războiului, când pericolul făcea pe om să se arate aşa cum îi e firea, care ni s-au dezvelit nouă, cei cu ochi şi cu urechi, s-ar putea scrie multe şi poate cu folos.

Mă voi mărgini a spune aici că printre ostaşii care şi-au făcut datoria pe front s-au deosebit două feluri de oameni, unii care şi-au făcut-o crâcnind şi alţii cari şi-au făcut-o râzând.

Au fost şi printre aceştia diferite gradaţii: unii întotdeauna veseli şi nepăsători, alţii tăcuţi, nici veseli, nici posaci, nici laie, nici bălaie, alţii nemulţumiţi în anumite împrejurări sau de anumite lucruri şi alţii, în sfârşit, veşnic nemulţumiţi de toate. 

Despre acei care nu şi-au făcut datoria, fie că au fost sau nu au fost pe front, nu vreau să vorbesc.

După cum e şi firesc, cei dintâi mi-au fost dragi, cei din urmă nesuferiţi, iar ceilalţi după om şi după fapte!

Trei nume mi-au rămas întipărite în suflet: Tuffli, Zipa, Cehan. 

Nu-i pot uită, fiindcă nu i-am văzut altfel decât numai veseli. 

Viteji, cheflii, glumeţi, pentru dânşii războiul eră joacă. La baionetă ca şi la sindrofie – cei întâi înainte, cei din urmă înapoi. 

«Greu» nu era nimic pentru dânşii, decât doar vorba «nu se poate»!

«N’avem mâncare, înghiţim vânt», «Ghetele sun trupte, trăiască cura Kneipp». «Inamicul bombardează, asta-i muzica ce-mi place!» «Bavarezul e tare. Da, tare... iute de picior!»

Soldaţii erau fraţii lor, iar ei icoanele soldaţilor!

Aşâ băieţi halal! îi spun într’o zi unui fost coleg de liceu, acum ofiţer de rezervă.

Inconştienţi! îmi răspunse el.

De ce?

– Pentru că e grozav să poţi fi vesel în clipele de faţă. Nu vezi dumneata? Nu-ţi dai seama ce înseamnă calamitatea asta, născocită de criminali nebuni? Războiul, adică moarte, sânge, boală şi foamete, istovire trupească şi sufletească, şi drept răsplată: o generaţie de schilozi şi alte două de tâmpiţi!

– Ce spui?

– Păi ce crezi, că o să fie copiii şi copiii copiilor noştri? Nişte degeneraţi.

Dar eu cred dimpotrivă, că viaţa aceasta, mereu afară, bătut de ploaie şi de vânt, mereu cu moartea în faţa ochilor, ne întăreşte trupul şi ne oţeleşte sufletul. Copiii noştri vor fi poate mai oameni decât noi şi mai...

– Şi mai fericiţi într-o Românie Mare, nu-i aşa?! mă întrerupe camaradul râzând.

– Dacă vrei!

Dar el se încruntă.

– Nu vreau! Nu vreau să ştiu de viitorul neamului. Eu n-am decât o viaţă şi vreau să mi-o trăiesc. Dacă mi-o luaţi, ce-mi pasă mie de tot ce o fi când n-oi mai fi. Lumea e mirajul spiritului meu. Dacă mor, se dărâmă totul. «L’univers c’est moi!»

Şi eu care simţeam, de când începuse războiul, că sunt numai o părticică dintr-un nimic într-o lume fără de sfârşit!

«Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!»

Dar despre toate aceste o să mai vorbim altădată, căci face să te gândeşti: Ce e mai frumos? Să-ţi dai viaţa într-o luptă, cântând în gura mare: «Fetele popii fete!» cum a murit Cehan? Sau să fii suflet de oţel, întrupând în 60 kilograme de carne universul fără de margini, ca fostul meu coleg de liceu!"

Sursa articolului:

Fabian Anton 

Grupul Arhiva Comanesti

https://www.facebook.com/groups/902433516504192/permalink/1118705108210364/

Garile mici si liniile secundare au un farmec aparte

"Garile mici si liniile secundare au un farmec aparte. Nu impresioneaza prin trenurile celebre ce au strabatut candva peroanele, nici prin viteza locomotivelor ce au suierat in drumul lor grabit. Farmecul lor vine din pitorescul arhaic pe care de multe ori aceste linii inca il mai pastreaza, pentru ca, in ciuda vremurilor a oamenilor si a timpului, ele inca mai au ceva din parfumul inceputurilor cailor ferate in Romania.

Lucrarile de constructii feroviare "prin forte proprii", au luat amploare dupa emiterea decretului regal 1387 din 15 mai 1882 prin care se prevedea ca in Vechiul Regat fiecare capitala de judet sa fie legata prin cale ferata la o linie principala. Daca aceste centre urbane si industriale trebuiau legate de liniile aflate in exploatare la nivelul anului 1882, a aparut repede si ideea de a construi si o serie de "linii locale" spre zonele bogate in productie agricola sau industriala. Se dorea in principal transportul pe calea ferata a acelor marfuri care aveau cautare peste hotare si care erau destul de greu transportabile pana in porturile de la Dunare. In legea din 1884 se mentiona executarea acestor linii cu ecartament de 1000 mm, asa cum de altfel s-au si construit liniile Crasna-Husi si Bacau-Piatra, si se aloca suma de 40.000 lei pe kilometru construit. Intre cele 13 linii propuse spre construire se numara si linia de la Focsani la Odobesti.

Intentia de extindere a acestor linii locale se concretizeaza financiar prin autorizarea Ministerului Lucrarilor Publice de a depune spre dezbatere un proiect de lege pentru deschiderea unui credit de 9.000.000 lei necesar pentru constructia de noi linii, in 3 martie 1884. De acesta data se vorbeste insa de executarea liniilor cu ecartament normal. Greseala de a alege solutia cea mai ieftina, realizarea liniilor cu ecartament ingust, a fost evidenta, inca de la deschiderea celor doua linii mai sus mentionate. Mai mult, s-a pornit imediat la elaborarea proiectelor de normalizare. Linia de la Bacau la Piatra a fost adusa la ecartament normal si redeschisa la data de 17 septembrie 1892. Cea de la Crasna la Husi avea sa astepte acesta schimbare pana in anul 1937.

In dezbaterile din Adunarea Deputatilor din 13 martie 1885, se pune in discutie construirea liniilor Targu Ocna-Moinesti, Pitesti-Curtea de Arges, Tirgoviste-Laculete-Baile Pucioasa si Piatra-Tarcau.

Dezbaterile au fost intense si au fost aduse 13 amendamente proiectului de lege. Cel mai important dintre acestea, care ne intereseaza in mod deosebit este cel din 15 martie 1885, cand sunt propuse spre constructie fata de liniile indicate mai sus si urmatoarele cai ferate: Focsani-Odobesti, Tg Ocna-Baile Slanic, Vaslui-Roman, Cotnari-Targu Frumos.

Dintre toate liniile propuse, forul legislativ va face o selectie, avand la baza bugetul alocat.

Astfel, linia Focsani-Odobesti a fost construita in baza decretului regal nr. 1050 din 29 martie 1885, privind declararea de interes public a lucrarilor de constructii de linii ferate. Decretul a fost publicat in MO numarul 7 din 9/22 aprilie 1885.

"Carol I

Prin gratia lui Dumnezeu si vointa Nationala, Rege al Romaniei.

La toti de fata sii viitor, sanatate.

Corpurile legiuitoare au adoptat si noi sanctionam ce urmeaza:

Lege

Art.1. Se declara de utilitate publica constructia cailor ferate:

Targu Ocna-Moinesti;

Tirgoviste-Baile Pucioasa;

Pitesti-Curtea de Arges;

Piatra-Tarcau;

Buzau-Patarlagele;

Tirgu Ocnei-Baile Slanic;

Focsani-Odobesti;

Oltenita-Bucuresti;

Dorohoi pe Valea Jijiei la Iasi

Art.2.Guvernul este autorizat a construi aceste linii dupa proiecte ce va elabora ministerul lucrarilor publice si pentru care se va organiza servicii separate.

Art.3.lucrarile pentru constructia acestori linii se vor da fractionare in licitatie publica, consform legii de compatibilitate a Statului si conditiilor generale pentru intreprinderea de lucrari publice.

Ministerul insa va putea, apreciind ca este necesitate sa scurteze termenile de licitatie fara a reduce la mai putin de jumatate.

Art.4. Materialele trebuincioase care se gasesc in tara se vor procura consform art. 3. iar materialele sau lucrarile care nu se pot gasi sau executa in tara se vor cumpara sau constracta dupa oferte cerute de la cel putin cinci fabrici din strainatate; cumpararea se va face fara intermediator.

Art.5. Lucrarile se vor incepe in campania anului 1886 si se vor termina cel mult in campania anului 1888.

Art.6. Exproprierea terenului necesar se va face in judetele Bacau, Dimbovita, Arges, Neamt, Ilfov, Buzau, Dolj, Putna, Dorohoi, Botosani si Iasi in comptul lor indata ce li se vor inainta de la minister planurile parcelare; in caz de neurmare a lor din parte-le in timp de doua luni, ministerul va putea face aceste exproprieri pe comptul judetelor si sumele respective vor fi trecute din oficiu de ministerul de interne in bugetele generale ale judetului respectiv.

In nici un caz Statul nu va putea fi raspunzator de costul acestor exproprieri. Terenurile ce vor cadea pe proprietatea Statului sau a institutiilor de binefacere se vor ceda fara plata.

Art.7. Pentru facerea studielor liniilor aratate la punct 1, se deschde D-lui ministru al lucrarilor publice, un credit de 400.000 lei care se va acoperi prin emisiune de renta.

Indata ce studiele vor fi terminate si costul de fiecare linie hotarat, se vor cere creditele trebuincioase pentru executarea lucrarilor.

Acesta lege s-a votat in Adunarea Deputatilor in sedinta din 14 martie 1885 si s-a adoptat cu majoritate de 82 de voturi, contra a 36."

Urmeaza apoi lista semnaturilor si mentiunea ca legea a trecut si de Senat in sedinta din 20 martie 1885, adoptata cu majoritatea de 57 voturi contra a 7, si ordinul ca acest act normativ sa fie investit cu Sigiliul Statului si publicat in Monitorul Oficial

In 8 decembrie 1886 se publica Decretul regal nr. 3049 prin care calea ferata Focsani-Odobesti se declara de utilitate publica si se autorizeaza executarea studiilor si constructiei liniei.

La nivelul anului 1888, Mihail Kogalniceanu arata insa ca liniile Tg-Ocna-Moinesti, Ocna-Slanic, Focsani-Odobesti si Husi-Crasna nu erau inca incepute.

In 24 ianuarie 1890 se prezinta Senatului un nou proiect de lege pentru suplimentarea celor 400.000 lei necesari proiectarii liniilor prevazute in legea din 1885. Cererea fusese facuta de Ministerul Lucrarilor Publice inca din mai 1889, si se obtine o suplimentare cu 830.000 lei a bugetului initial. Este foarte important acest moment pentru ca in expunerea de motive ce insotea cererea de suplimentare a bugetului se mentioneaza ca din suma initiala de 400.000 lei, aprobata in 1885, se reusise pana in 1890 a se studia complet liniile: Tg. Ocna-Moinesti, Focsani-Odobesti si Dorohoi-Iasi prin Cucuteni, 3 linii erau studiate pe teren, printre care Piatra-Tarcau-Bicaz, si mai ramasesera 3 linii, printre care Tg. Ocna-Slanic.

Studiul liniei a cazut in sarcina Serviciului de Studii si Constructii Cai Ferate din cadrul Ministerului Lucrarilor Publice, condus la vremea respectiva de ing. Petre Ene si ajutat de inginerul Elie Radu."

" In fata garii Moinesti (cladire identica cu gara Odobesti), un tren de calatori remorcat de locomotiva 575 Magureni (Steg 1405/1874). Dupa locomotiva un tren de calatori, primul vagon este unul de "bagagiu".....Probabil fotografia este anterioara anului 1904, locomotiva neavand pe marchiza placuta cu "iuteala maxima". Initial garile Moinesti , Pucioasa si Odobesti au fost identice fiind proiectate si construite de renumitul inginer roman Elie Radu."

Articol scris de Catalin Pavel

sursa articolului


Traficul rutei în 1966-1967 și 1989-1990:

sursa fotografiilor

CE MICĂ-I VACANŢA MARE – AMINTIRILE UNUI PROFESOR

"Acum aproape 90 de ani un profesor al Şcolii de Băieţi din Moineşti îşi ia elevii şi porneşte cu ei într-o fascinantă călătorie prin toată ţara.

Era pentru prima dată cînd elevi din toată Valea Trotuşului, comăneşteni, moineşteni, trotuşeni, aveau să vadă cu ochii lor „pământul scump şi drag al ţării“. 

Volumul „Ce mică-i vacanţa mare – Amintirile unui profesor“ este în curs de publicare în Colecţia Comăneşti.

Pînă atunci însă vă oferim în exclusivitate cîteva minunate pagini din acest volum."

Mulţumim domnului Fabian Anton care ne-a permis sa preluăm postările de pe pagina de facebook "Arhiva Comăneşti" 

                                                                           

                                                                     Partea I

                                                          PRIMELE PREGĂTIRI

De ceva timp mi-am tot spus că a sosit vremea să descriu neuitatul drum pe care l-am făcut în vara anului trecut cu elevii cursului superior al şcolii primare de băieţi din Moineşti. 

Pentru buna organizare cât şi pentru reuşita acestei excursii mai întâi trebuie să amintesc numele colegilor mei, I. Lungu, V. Ghineţ şi N. Bujor ce, prin munca şi entuziasmul lor, au făcut ca totul să se execute în perfecte condiţii şi conform programului stabilit de acasă.

Pregătirea excursiei a început cu mult înainte de data în care trebuia executată.

În luna ianuarie se înfiinţase deja o bancă şcolară în care elevii îşi depuneau sumele de banii ce le prisoseau astfel că, la sfârşitul anului, le-a venit uşor să-şi completeze suma de 300 lei ce care trebuia s-o plătească fiecare participant. 

De asemenea, părinţii fuseseră înştiinţaţi ca de Sfintele Paşti, când fac haine noi copiilor, toate să fie din acelaşi postav (în ceea ce priveşte culoarea). 

Nouă ne-a rămas însă partea cea mai grea, aprobarea excursiei din partea ministerului, aprobarea reducerii de 75 % pe CFR., aprobarea acordării unui vagon special, contactul cu direcţiile şcolare pe unde aveam să trecem şi pregătirea serbării elevilor. Într-un cuvânt, întreaga pregătire morală a excursiei.

Toate acestea cereau muncă, muncă şi iar muncă şi, de voi spune că a trebuit să avem şi dese consfătuiri cu părinţii – pentru a le arăta însemnătatea hotărîrii luate şi a obţine de la ei învoirea copiilor – vă puteţi imagina greutăţile cu care am pornit la drum.

Cu toate astea, lucrurile s-au rezolvat şi am trecut cu bine peste toate. 

Copiii participanţi au contribuit cu câte 300 de lei, cei săraci au dat şi ei mai puţin sau chiar deloc , iar din aceste contribuţii s-au strâns aproximativ 12 – 13 000 lei. Cum, din bugetul şcolii aveam încă 8 000 lei, dintr-o listă de subscripţie 8 500 lei şi din serbările date în timpul anului încă 4 000 Iei, am realizat un fond de circa 32 000 lei pe care l-am avut la dispoziţie în momentul plecării.

Într-un final itinerarul era stabilit, şcolile şi instituţiile cărora le scrisesem ca să le anunţăm ziua şi ora sosirii ne răspunseseră cu multă căldură şi entuziasm, aşa că ziua plecării sosise.

COMĂNEŞTI – TUŞNAD – SF. GHEORGHE

Este 1 iulie şi facem pregătiri febrile cu împachetarea lucrurilor, a veselei şi a alimentelor. 

Copiii sunt echipaţi ca nişte adevăraţi turişti, au în pachete costumul naţional, două rânduri de albituri de schimb şi haine pentru piesa de teatru pe care trebuie s-o dăm în drumul nostru. În bandulieră îşi ţin bidonul cu apă iar în mână câte un steag tricolor. 

Pe la ora 16 încep să sosească la şcoală elevi, părinţi şi public mult, mult. 

Copii aleargă de colo-colo, doar-doar vor trece mai repede cele câteva ore până la plecare, prima de asemenea natură din istoria micului orăşel Moineşti. Fiindcă până atunci nu se mai pomenise ca elevii să plece timp de 15 zile de acasă... 

Căruţele cu pachete porniră şi-n urma lor se formă coloana excursioniştilor, părinţilor şi a moineştenilor. 

Fanfara militară, venită să delecteze publicul în timpul verii, ne conduse în marş până la gară în timp ce oraşul se trezise brusc iar străzile erau înţesate de lume. 

Copiii păşeau mândri şi-şi dădeau importanţa cuvenită dar cine poate spune ce se petrecea în sufletul lor în acele momente, ce bucurie intensă încercau inimile lor sensibile? 

Imaginaţia îi purta departe, prin ţară, prin localităţile pe care trebuia să le vizităm, pe care aveau să le vadă cu ochii lor, paşii lor să străbată pământul scump şi drag al ţării.

Convoiul se opri la gară, în faţa trenului gata de plecare. 

Veni momentul despărţirii. 

Of, de-aş putea descrie acel moment impresionant... 

Mamele îşi îmbrăţişau şi sărutau îndelung scumpii copii, taţii erau cu ochii în lacrimi, publicul ne ura succes, sănătate şi voiaj plăcut. 

Până şi noi, conducătorii expediţiei, eram înduioşaţi de acest moment emoţionant fiindcă ştiam că în sufletul fiecărui părinte se dezlănţuia o luptă cumplită, pe de-o parte fiindu-le frică să nu li se întâmple ceva copiilor, pe de alta dorind cu ardoare ca pruncii lor să vadă, să înveţe şi să cunoască ţara aceasta frumoasă, bogată şi scumpă.

Desigur că cea din urmă a învins, după ce noi ne luasem însărcinarea şi marea răspundere de a-i aduce înapoi sănătoşi şi tot aşa de voioşi.

Astfel s-a dat semnalul de plecare.

Maşina fluieră prelung iar trenul se puse în mişcare încet, scârţâind. 

Un „ura“ voios spintecă văzduhul şi, în fluturarea steguleţelor, pe de o parte şi a batistelor, de cealaltă parte, ne despărţirăm de părinţi, de public, de Moineşti...

                                                           

                                                          Partea a II a

Îngrămădiţi pe la geamuri, copiii, voioşi, continuă cu „ura“ şi cu fluturarea steguleţelor. Plăcut surprinşi de legănarea uşoară a vagonului se entuziasmează, cântă, vorbesc, ne întreabă mereu despre lucruri fără importanţă.

Coborâm mereu.

Comăneştiul se estompează în depărtare, încadrat de munţi şi de păduri.

O doamnă şi un domn, părinţii unui elev, ne acompaniază, conducându-şi copilul măcar până la prima staţie, câteva clipe să-l mai vadă, să-l mai răsfeţe, să-l sărute...

Cu lacrimi în ochi îl dau în grija noastră pentru a nu ştiu câta oară.

„Vai, 15 zile să nu-l mai văd!?“

Şi iar îl strâng la piept...

De la Comăneşti urcăm spre Ghimeş.

Peisajele sunt mai frumoase, munţii acoperiţi de păduri bogate, poienile cu turme la păscut, Trotuşul cu apele repezi şi spumegânde.

Amurgul iese de după dealuri lăsându-şi genele întunecoase însă micii noştri excursionişti nu par obosiţi deloc. Cântă, vorbesc, privesc pe geam, întreabă despre unde vor dormi, despre mâncare, despre localităţile din jur...

Doar un ordin scurt şi toţi copiii îşi scot pacheţelul cu de ale gurii, masa fiind animată de discuţii aprinse despre excursie, mulţi dintre ei anticipând lucruri cunoscute doar din cărţi...

În legănarea plăcută a trenului copiii adorm unul câte unul, pe bănci cu capul pe pachet, înveliţi cu pleduri şi haine groase.

Doar oprirea bruscă a trenului îi trezeşte. Sunt dezorientaţi şi oarecum speriaţi.

Intervenţia noastră îi aduce la reali-tate însă. Surâd fericiţi, ştiindu-se în excursie. Adoarme fiecare cu aceeaşi uşurinţă copilărească. Unii vorbesc prin somn, se ceartă, rostesc cuvinte de neînţelese.
Noi – cei de veghe – încuiem cu grijă uşa vagonului şi ne culcăm cu rândul, în aceleaşi condiţii ca şi elevii.

Dimineaţa ne trezim în Petru-Rareş.
Copiii se spală, se curăţă, îşi fac toaleta.
În acest timp noi pregătim ceaiul la maşinile „Primus,“ punem miere de albine pe felii de pâine şi masa de dimineaţă e gata.
Cei 45 de excursionişti îşi iau porţia şi niciunul nu e mofturos la mâncare...
După o oră – conform itinerarului – suntem in minunata localitate balneo-climaterică Tuşnad.
Coborim.
E prima localitate pe care o vizităm.
Copiii, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, se aşează în rând.
Urcăm pe aleea splendidă ce duce în staţiune. Lume puţină.
E prea matinală ora.
Vizităm băile, ne plimbăm, admirăm...
Vizitatorii au început să iasă.
Mulţi ne înconjoară, ne întreabă, ne admiră pentru o astfel de iniţiativă îndrăsneaţă.
Timpul se schimbă brusc: nori, vânt, ploaie deasă şi măruntă.
Ne retragem la restaurant.
Copiii sunt nerăbdători căci le este foame...
Cum lumea care ne înconjoară cere insistent să cântăm ceva împreună cu şcolarii le îndeplinim dorinţa, fiind răsplătiţi cu aplauze furtunoase.
Un domn se desprinde din mulţime şi ne vorbeşte:
„Vă admir. Am iubit şi iubesc copilăria. Să Ie-o dăm toată copiilor căci e a lor. Dumneavoastră, învăţătorii, mai mult ca oricare, trebuie să formaţi oamenii de mâine pe care să se bizuie ţara.
Excursiile şcolare sunt mijloacele cele mai fericite pentru sănătatea intelectuală a tinerimii.
Ele dezvoltă dragostea de ţară, sentimentul patriotic, fac pe orice român să se simtă strâns legat de pământul strămoşesc.
Dragostea de ţară şi de neam îl ridică pe individ deasupra conservării de sine şi-l împinge la suprema jertfă.“
Interlocutorul nostru este viu impresionat şi sfătuieşte copiii să iubească şi să respecte pe cei ce le fac atâta bine.
Ne aşezam la masă. Pentru prima dată suntem adunaţi in jurul aceleiaşi mese, copii şi învăţători.
Veselia e mare.
Copiii se cunosc mai bine, se împrietenesc, se înfrăţesc, se unesc sufleteşte. După masă cântăm iarăşi, căci lumea mai aşteaptă.
Apoi ne luăm rămas bun şi ne retragem în vagon.
Fiecare copil îşi scrie într-un carnet special, în propoziţii scurte, cum se pricepe fiecare, impresiile din frumuseţile Tuşnadului.
La ora 16 ne despărţim de această frumoasă staţiune, cu regretul de a nu fi putut vizita şi lacul Sfînta Ana, aşezat sus, pe vârf de munte.

Continuare de pe siteul Vocea Comăneștiului

„O luăm spre Sf. Gheorghe. 
Ploaia a încetat. Norii se risipesc iar soarele îşi revarsă razele binefăcătoare pe întinsul cîmpiei. Satele sunt tot mai dese, formate din case aproape uniforme, aşezate una lîngă alta. 
În mijloc se înalță falnic biserica cu turnul înalt şi ascuţit. O cunoaştem: e reformată sau romano-catolică. Rar se vede şi o biserică românească: mică, gheboasă, înegrită sub greutatea vremii, dar cu ceva sfînt şi divin în ea. 
Amintim copiilor că aceste bisericuţe au fost tăria neamului nostru din Ardeal. În ele au găsit românii sprijinul şi nădejdea vremurilor mai bune, ele au fost locaşurile care au ţinut trează conştiinţa naţională de creştin şi de român. 
Acolo, sub acoperişul ei, poporul român a aşteptat secole întregi minunea cea mare, dezrobirea şi unirea cu patria mamă. 
Și conversaţia alunecă, vie şi interesantă, asupra istoriei românilor din Ardeal, cu Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, cu Avram Iancu, cu războiul cel mare. 
Copiii sunt impresionaţi, parcă pentru prima dată aud de asemenea lucruri. Privesc mai atent pe geamuri, descoperă micile bisericuţe, le arată cu degetul, discută între ei însemnătatea lor pentru poporul nostru. 
„Cît de mici sunt şi ce folos mare au adus românilor”! murmură unul din ei. 
„Aşa e!” îl aprobă ceilalţi. 
Tăcere. 
Fiecare se gîndeşte undeva, poate la suferinţele îndurate, poate la timpul cît au durat ele sau poate la isbînda finală.
O lecţie de istorie din fuga trenului dar care va rămîne neştearsă in mintea copiilor.”

Reportaj

Tristul locaş de bârne de la Şesuri

 

Otilia Bălinişteanu, 08 August 2014

La Şesuri, în judeţul Bacău, se găseşte una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Moldova Centrală. Ridicată în 1648 şi strămutată de două ori, bisericuţa e azi în primejdie. Fără o intervenţie urgentă, acest monument valoros se va nărui.

Popas de vară la Şesuri, într-o aşezare înfiripată, după cum îi spune şi numele, pe şesul pârâului Tazlăul Sărat. Un loc dăruit de natură, în care verdele îşi azvârle, nestingherit, infinitele tonuri, colorând în haine dătătoare de viaţă coline, şesul întins şi peticele cultivate ale câmpurilor. Tot aici se află şi una dintre cele mai vechi biserici de lemn din judeţul Bacău şi din Moldova Centrală, ridicată, după cum arată pisania, la 1648. „Această sfântă biserică s-au fundat la anul 1648 di robul lui Dumnezeu Iftimi cămăraşul, iară reparaţia s-au făcut pren stăruinţa preotului Vasile Catană 1887.“

O bisericuţă dintre cele călătoare, întâlnite în Moldova în veacurile XVII-XIX, ctitorită de căminarul Eftimie, a cărui piatră de mormânt se păstrează şi acum în interiorul pronaosului. „Cândva, satul era pe dealurile din jur. Dar, când râpa a început să o ia la vale, tot satul s-a mutat aici, pe şes. Biserica au aşezat-o 200 de metri mai încolo, pe malul pârâului Ruja. Apa a început însă să lovească în ea şi-atunci sătenii au mutat-o de acolo aici“, povesteşte părintele Florin Stamate, parohul de la Şesuri.

Aşadar, povestea bisericuţei pe actualul amplasament începe după anul 1700, după strămutare. Îngrijită de obştea satului, aceasta a slujit comunităţii până în 1992, când s-a ridicat biserica nouă, de zid. Afectat de cămaşa de lut aşezată peste bârne, locaşul a intrat apoi într-o stare accelerată de degradare, astfel că azi primejdia de a se prăbuşi e aproape iminentă. Şi, dacă nu se va interveni pentru restaurarea sa în cel mai scurt timp, se va nărui.

Stilul arhitectural

Biserica „Sfântul Gheorghe“ de la Şesuri este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheotori“ şi aşezate pe tălpi de stejar şi pe o temelie de piatră de râu. La exterior bârnele au fost acoperite cu lut, tencuite şi văruite cu alb. Singurele elemente de lemn vizibile sunt consolele lucrate „în cap de cal“, pe care se sprijină acoperişul.  Locaşul este acoperit cu draniţă bătută „în solzi de peşte“.

Interiorul şi podoabele sale

Din păcate, ca şi la exterior, şi în interior biserica este la fel de degradată. Cu toate acestea, catapeteasma atrage atenţia, căci prezintă registre pictate extrem de expresive. De asemenea, dintre elementele arhitecturale, se remarcă bolţile de deasupra naosului şi pronaosului, grinzile sculptate în tăieturi ce despart absidele de spaţiul navei bisericii, stranele vechi, decorate cu motive solare, precum şi portalul uşii de intrare sculptat cu motive vegetale vechi.

Din patrimoniul bisericuţei fac, de asemenea, parte, câteva icoane vechi de secol XIX, icoanele împărăteşti, extrem de valoroase, precum şi o serie de icoane praznicale. Cărţile bisericeşti şi alte câteva obiecte de cult au fost preluate de către Muzeul Mănăstirii Bogdana, de lângă Oneşti.

Reparaţii în decursul timpului

Potrivit  etnografului Dorinel Ichim, Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe“ din Şesuri era încă din anul 1936 înscrisă în lista monumentelor istorice, fapt ce dovedeşte importanţa  şi vechimea sa în rândul ctitoriilor similare din ţară. În decursul timpului, locaşul a fost reparat în mai multe rânduri: prima dată în 1887, apoi în 1923, iar ultima reparaţie integrală în 1951. În timpul uneia dintre aceste reparaţii a fost adăugit un pridvor cu turn-clopotniţă deasupra. „Când au adus-o aici, pentru a o proteja, sătenii au turnat o centură de piatră de râu şi mortar în jurul temeliei. Brâul ăsta a fost de folos, dar în timp a asfixiat lemnul. Acum, dacă am vrea să-l dăm jos, ar cădea biserica, pur şi simplu. El o ţine în picioare. Din păcate, puterile parohiei sunt prea mici pentru a o putea restaura. Am avut intenţia de a schimba draniţa de pe acoperiş, dar ne-a fost frică să nu se năruie pereţii, fiind foarte degradaţi. E păcat, aici e un duh aparte, are tihna ei“, spune parohul de la Şesuri.

Satul strămutat în şesul Tazlăului Sărat

Conform documentelor istorice, în vechime satul Şesuri se numea Costeşti, şi era aşezat pe coastele de deal din apropierea Tazlăului Sărat, altădată împădurite. O legendă păstrată în tradiţia orală spune că într-o iarnă grea, aflându-se în trecere prin Costeşti, voievodul Ştefan s-ar fi adăpostit  de ger, cu oştenii săi, în bisericuţa de lemn.  În timp, aşezarea şi-a mutat vatra pe şesul Tazlăului, căpătând denumirea de Şesuri.

Prima atestare documentară a satului datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, fiind pomenit într-un act de danie al domnitorului Ştefan cel Mare. În Condica vistieriei Moldovei pe anul 1816, satul Şesuri era trecut ca fiind răzeşesc. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea a făcut parte din componenţa comunei Leontineşti.

Astăzi, micul sat se află în componenţa comunei Măgireşti din judeţul Bacău, aflându-se la 43 de kilometri de oraşul reşedinţă de judeţ.

sursa

Bisericuța Elenei Sturza de la Bolătău

„E biserică boierească, noi așa știm, făcută de Elena Sturza. Ea o cumpărat pământ aicea, că era al răzeșilor. Biserica o fost făcută întâi pentru oleacă de mănăstire, un schit, așa”, explică moș Purcaru, paraclisierul bisericuței. Principesa Elena Sturza, spune istoricul bisericuței, ar fi adus să slujească aici, pentru prima dată, pe ieromonahul Nicanor (Nicandru) Corbu".

Continuare in Ziarul Lumina.
http://ziarullumina.ro/bisericuta-elenei-sturza-de-la-bolatau-104606.html

Zona Petrolieră Moineşti

"Extracţia petrolului este cunoscută în această regiune de peste cinci secole. Iniţial reprezentată prin exploatări primitive, apoi începând cu a doua jumătate a secolului XIX prin sonde mecanice şi în zilele noastre prin foraje de mare adâncime, de la 150 m până la 1000 m, extracţia a fost o prezenţă permanentă în peisajul industrial al zonei. Începuturile industriei petroliere în România au loc în bazinul Râul Trotuş, respectiv pe Valea Tazlăului şi în Depresiunea Dărmăneşti. Mai târziu, perimetrele petrolifere se lărgesc mult, cuprinzând spaţii tot mai mari în zona paleogenului carpatic.

Sonde de petrol la Solonţ.

În secolul al XV-lea sunt menţionate gropile de păcură de la Lucăceşti, Bacău (1440 - 1442), iar în secolul al XVIII-lea cele din sudul Depresiunii Dărmăneşti şi în jurul localităţii Moineşti. Marco Bandini relata în 1646 faptul că locuitorii din satele Mosoare, Poieni, Dofteana şi Păcuri foloseau ca leac ţiţeiul extras prin puţuri. Mai târziu, Dimitrie Cantemir în "Descrierea Moldovei" aminteşte de existenţa şi exploatarea petrolului din această regiune.

Este cazul să arătăm că extracţia primitivă a petrolului din zonă nu a fost un fapt oarecare, ci a reprezentat la timpul său o activitate economică de mare importanţă, efectuată cu mijloace şi în condiţii de-a dreptul impresionante. Oamenii acestor locuri, constrânşi de condiţia materială precară în care se aflau, acceptau să lucreze în condiţii neînchipuit de grele.

Băile de petrol nu erau altceva decât gropi cu diametrul de 4-5 m şi adânci de cca. 20 m, executate cu mijloace rudimentare, în care mai apoi se aduna ţiţeiul ce era scos manual la suprafaţă. Mai grea era munca în puţuri , în care, fiind strâmte (cu diametrul de 1 m) şi uneori foarte adânci (peste 100 m), punea pe lucrătorul care-l săpa şi-i aplica în jur împletituri de nuiele, într-o continuă nesiguranţă. Lipsit de aer, care se pompa cu ajutorul unor foale de la suprafaţă, acesta avea deasupra sa mereu coşul cu pământ ce era tras de gurari afară, coş care nu rareori cădea peste lucrătorul din puţ, curmându-i viaţa.

Băile şi puţurile au ajuns la un număr foarte mare (de ordinul sutelor), atunci când ele constituiau mijloace unice pentru extracţia petrolului. Încă înainte de folosirea sondelor mecanice (1863), gropile au permis extragerea unei cantităţi importante de ţiţei, care nu numai că acoperea cerinţele locale, dar era încărcat în butelii mari şi vândute pe piaţa internă şi chiar externă (Turcia, Austro-Ungaria, Rusia, ...). ,,Neguţătorii străini preţuiau la păcura românească, îndeosebi înşurile de ardere. De aceea mari caravane de butelii pline de lichid negru şi vâscos se îndreptau aproape în fiecare săptămână spre clienţii bogaţi din felurite ţări ale Europei'').

Acest fapt era încurajat în zonă şi de domeniile feudale, care, acaparând regiunile bogate în petrol, şi-au dezvoltat o economie complexă de tip agro-industrial. Astfel, pe domeniul Ghika apar zeci de gropi de petrol la Dofteana, Tisa-Comăneşti, Moineşti etc. şi aici se instalează şi prima sondă mecanică din ţară (Mosoare, 1861).

Exploatare petrolieră prin puţuri de 1 m diametru

Extracţia mecanică cu ajutorul sondelor reprezintă un pas important în dezvoltarea industriei petroliere de aici. Alături de sonde, apar un număr mare de DISTILERII, fiecare proprietar încercând să-şi instaleze mijloace cât mai complete pentru valorificarea acestei bogăţii. La Lucăceşti apăruseră deja primele distilerii de petrol cu caracter industrial încă din 1837-1840, urmate fiind de cea de la Moineşti (1844). Acestea sunt primele distilerii din ţara noastră şi primele din lume. După distileriile din această regiune, la aproape un deceniu se construiesc rafinăriile de la Araci (1849) şi Rîfov (1857) Ploieşti.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în exploatarea petrolului din bazinul Trotuşului îşi fac apariţia o serie de societăţi capitaliste, din care unele cu capital străin, toate însă cu tendinţa de a obţine profituri maxime cu investiţii minime.

În acest sens menţionăm o serie de filiale ale marilor monopoluri internaţionale: ,,Steaua Română'' - filială a lui Royal Dutch Shell Oil, ,,Astra Română '' şi ,,Societatea Româno-Americană'' - filiale ale lui Standard Oil etc. Ele au reuşit în scurt timp să sustragă statutul nostru mari cantităţi de petrol, exploatând cu totul neraţional acestă resursă.

Petrolul din judeţul Bacău, deşi de calitate foarte bună, date fiind dificultăţile de extracţie, participa cu o pondere mică în balanţa energetică a ţării. Abia după naţionalizare, când se trece la o nouă organizare a exploatărilor şi în special după 1952, când în extracţie se introduce sistemul de forare cu turbină, producţia de petrol în bazinul Trotuşului creşte simţitor.

În prezent, prin intermediul forajelor de mare adâncime, au reintrat în exploatare perimetrele vechi din Depresiunea Dărmăneşti şi Subcarpaţii Moldovei şi-au extins cele existente în neogenul subcarpatic şi paleogenul carpatic. Regiunea se numără printre cele mai importante sub raportul rezervelor şi producţiei, iar cele două rafinării din zonă (Dărmăneşti şi Gheorghe Gheorghiu Dej (Oneşti)) prelucrează petrolul extras din bazinul râului Trotuş şi o parte din petrolul importat din ţările arabe.

Gazele de sondă sunt asociate cu petrolul şi au început să fie captate şi dezbenzina-te doar de câteva decenii. Iniţial erau folosite pentru uz casnic şi pentru ardere în Termocentrala Comăneşti. În prezent cea mai mare parte a acestora este dirijată spre Combinatul Petrochimic Borzeşti, unde constituie o valoroasă materie primă pentru obţinerea cauciucului sintetic, maselor plastice şi răşinilor sintetice."

Probabil in mare parte articolul este preluat din cartea ,,Valea Trotuşului'' de Iulia Văcăraşu, Bucureşti, 1980, editura Sport-Turism.

sursa 

Tazlăul Sărat

      Tazlăul Sărat este un râu ce aparţine grupei de est, afluent de ordinul I, pe partea dreaptă al Tazlăului. Izvorăşte de sub vârful Geamăna şi se varsă în Tazlău la Tescani, având o lungime de 42 km şi un bazin hidrografic de 211 km2. Se suprapune, geomorfologic, pe două mari unităţi majore de relief: una carpatică - Carpaţii Moldo-transilvani, subunitatea Munţilor Goşmanu şi una subcarpatică - Subcarpaţii Moldovei, în unitatea Subcarpaţilor Tazlăului, subunitatea Depresiunea Tazlău – Caşin. Administrativ-teritorial, bazinul hidrografic al Tazlăului Sărat aparţine judeţelor Bacău şi Neamţ. La nord şi la est, bazinul hidrografic al Tazlăului Sărat se învecinează cu bazinul hidrografic al Tazlăului, la nord - vest cu cel al Tarcăului, la vest cu cel al Asăului, la sud – vest cu cel al Trotuşului, iar la sud cu cel al Cernului, afluent şi el al Tazlăului.

Având în vedere altimetria reliefului regiunii studiate, se pot diferenţia următoarele trepte de relief : treapta superioară 800 - 1442,3 m, formată din culmile munţilor Geamăna, Tazlăului şi Berzunţi, ocupă o suprafaţă de 60,136 km2 (28,49%); treapta medie 500 – 800 m, ce cuprinde dealurile şi colinele dintre culmile montane şi Tazlăul Sărat, până la Lucăceşti - Moineşti, ocupă o suprafaţă 62,824 km2 (29,78%); treapta inferioară 290 – 500 m, de la Lucăceşti şi până la vărsarea Tazlăului Sărat în Tazlău, la Tescani. Această treaptă are cea mai mare dezvoltare în cadrul bazinului, ocupând o suprafaţă de 88,04 km2 (41,73%). Ultimele două trepte de relief, ce însumează 71,51% din cadrul bazinului hidrografic al Tazlăului Sărat, se suprapun pe Depresiunea Tazlău, din cadrul Subcarpaţilor Moldovei.

Tazlăul Sărat izvorăşte din zona flişului extern a Carpaţilor Orientali, de pe versantul estic al Munţilor Goşmanu, din culmea Geamăna, de sub vârful Cracu Geamăna (1442,3 m), prin două izvoare, la o altitudine absolută de 1280 m. Se varsă în Tazlău, la Tescani, la o altitudine absolută de 290 m, fiind cel mai mare afluent de pe partea dreaptă al acestuia.

La izvoarele Tazlăului Sărat s-a construit un lac de baraj de aproximativ 300 m2 , apa fiind întrebuinţată în industria petrolieră. Lacuri de baraj, dar în scop piscicol, au fost create pe afluenţii Tazlăului Sărat, pe afluentul drept, din zona montană, Topliţa  şi pe afluentul stâng, din zona subcarpatică Ruja. 

Alte lacuri, în scop piscicol şi alimentate din pânzele freatice aflate în aproprierea scoarţei, s-au creat în zona Munţilor Tazlăului – lacul Modârzău , şi în zona albiei

majore. Cel mai important şi mai mare lac este lacul Modârzău.

Bazinul hidrografic al Tazlăului Sărat, prin cele două unităţi teritoriale subcarpatică şi montană, impune condiţii naturale favorabile dezvoltării etajului de pădure: pădurea de conifere, pădurea de amestec fag-conifere şi pădure de foioase (fag şi pădure de amestec fag-stejar).

În bazinul hidrografic al Tazlăului Sărat se află situată şi o rezervaţie naturală : Rezervaţia Pădurea de Pini.

În municipiul Moineşti se găseşte o singură arie protejată care se înscrie în Legea nr. 5 din 6 martie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea a III-a – zone protejate. Este vorba de Pădurea cu Pini (Pinus nigra), situată pe versantul de S-E al Dealului Osoiu, chiar deasupra municipiului, a părţii lui centrale.

Varietatea formelor de relief, clima, vegetaţia cât şi resursele bazinului hidrografic al Tazlăului Sărat, au creat condiţiile necesare omului de a se aşeza aici, încă din cele mai îndepărtate vremuri.

Astfel, la Leontineşti s-a descoperit o aşezare din perioada neoliticului timpuriu (cultura Starcevo-Criş); 

  - la Prohozeşti s-a descoperit o aşezare fortificată din perioada eneoliticului dezvoltat (cultura Cucuteni, faza B);

   -  la Poduri, pe dealul Bisericii, pe locul numit „La Hăineală”, s-a descoperit o mică aşezare din perioada eneoliticului dezvoltat (cultura Cucuteni – faza A);

   - ”La Fundătură” – la circa 3-4 km aval de Slatina, de pe locul numit La Hăineală, pe malul stâng al pârâului Hăineală, s-au descoperit două mici aşezări din perioada eneoliticului dezvoltat (cultura Cucuteni, faza A);

  -  la Lucăceşti – „Cetăţuia” - s-a descoperit o fortificaţie geto-dacă din perioada târzie a epocii Latene (150 î. Hr. – 106 d. Hr.), precum s-a identificat şi un nivel de locuire anterior, din perioada mijlocie a epocii Latene (cca 300 – 150 î. Hr.). 

Cea mai importantă descoperire rămâne cea de la Poduri – Rusăieşti - Dealul Ghindaru (pe dreapta Tazlăului Sărat), locul „între pâraie”.

În secolul al XV-lea, în cadrul bazinului Tazlăului Sărat sunt menţionate primele aşezări:

Doleşti (1412), Leontineşti (1412), Prohozeşti (1419), Moineşti (1437, târg – 1820, oraş - 1925), Fârloieşti (1438), Tăteşti (1439), Lucăceşti (1440), Rusăieşti (1443) şi Costeşti (1481). 

Două aşezări sunt menţionate că au apărut în secolul XVI: Ilieşti (1518) şi Ardeoani (1558), şi şapte aşezări în secolul XVII: Dingani (1608), Tescani (1615), Sârbi (1627), Bucşeşti (1628), Alboteşti (1632), Măgireşti (1646) şi Stăneşti (1669). 

Şase aşezări au apărut în secolul XVIII: Şesuri (1744), Poduri (1774), Prăjeşti (1774), Valea Arinilor (1774), Zemeş (1782) şi Cornet (1790). Cele mai multe aşezări au apărut în secolul al XIX-lea: Mârzăneşti (1809), Valea Spineni (1830), Brăneşti (1865), Chiliile (1871), Corbani (1871), Bolătău (1876), Dianca (1876), Găzăria (1887), Mădârzău (1887), Poarta Leontineşti (1892) şi Negreni (1896). 

Pentru ultimul secol sunt menţionate, ca noi aşezări: Coacăzul (1932), Topliţa (1936) şi Pietrosul (1950).

Odată cu reorganizarea administrativ teritorială, din anul 1968, aceste aşezări au fost comasate, rezultând 15 sate şi un oraş – Moineşti.

În jurul anului 1890, comuna Moineşti era compusă din: Târguşorul Moineşti (care avea primărie proprie şi era reşedinţă de plasă), Lunca Moineşti, Pârâul Moineşti şi Dealul Mare. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, localitatea Moineşti înregistrează o nouă perioadă de dezvoltare prin construirea, între Moineşti şi Comăneşti, a căii ferate care, imediat după finalizare, a avut un rol important în transportul petrolului, al produselor derivate petroliere şi al lemnului.

Trecerea de la stadiul de comună rurală la cel de comună urbană s-a făcut în anul 1925 – în acel moment comuna urbană Moineşti era formată din localitatea Moineşti şi suburbiile Pârâu, Lunca şi Dealul Mare. Ulterior, prin desfiinţarea în 1931 a comunei Văsieşti, satele Văsieşti şi Hangani au fost încadrate din punct de vedere administrativ în Moineşti.

Moineştiul s-a menţinut în stadiul de oraş (cu declararea lui în 1950 ca reşedinţă de raion) până în 2001, când a fost declarat municipiu . O altă schimbare semnificativă a avut loc în cadrul reformei administrativ teritoriale din anul 1968, când desfiinţându-se raioanele şi regiunile, Moineştiul se menţine la rangul de oraş al judeţului Bacău, cu cartierele: Văsieşti, Hangani, Lunca, Alboteşti, Micleasca, Lucăceşti şi Găzărie, cartiere care există şi în prezent.

Oraşul Moineşti este situat pe drumul national 2 G (D.N. 2 G.), pe o lungime de aproape 9 km, de la intrarea în Găzărie, dinspre Bacău, până la ieşirea din Văsieşti, spre Comăneşti. Are o textură neregulată, polinucleară şi tentaculară.

Moineştiul a apărut şi s-a dezvoltat ca oraş pe baza industriei extractive a petrolului şi a gazelor naturale, fiind un oraş industrial.

Sursa:  Lucrarea de doctorat - ,, Dinamica peisajelor în Bazinul hidrografic al Tazlăului Sărat în ultimul secol'' – Rezumat - Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. Ion Marin - Doctorand: Nicolae Rusei –Bucuresti 2012

Ştefan Luchian

"În august 1909, Ștefan Luchian a plecat cu familia Cocea la Moinești. Încântat de locurile pe care vedea scrie: „Tu o să râzi, dar simt că locurile astea mă iubesc. Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici și abia am făcut vreo cinci-șase pânzișoare. Și ce lucruri frumoase sînt prin partea locului. Frumos e un biet cuvînt searbăd și neînsemnat care nu spune nimic de splendoarea scînteietoare a peisajului din Moinești. Am colindat și eu multe ținuturi din țara noastră și chiar din alte țări, dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici."
sursa
http://www.istorie-pe-scurt.ro/stefan-luchian-noi-artistii…/