„Toate greutăţile avute pe Valea Prahovei n-au reuşit să stingă focul artei ce-i ardea în suflet.
Deşi la Brebu spunea ,,Fac ultima încercare cu peisajele“, vara următoare n-a rezistat ispitei, la gîndul că va trece pe poteci umblate de Grigorescu, şi a ales Moineştiul.
Chinul voiajului cu automobilul anului 1908 i-a dat îndemnul să facă drumul, în lungul Moldovei pînă la Moineşti, cu trenul — mijloc mai simplu.
Instalat în casa unui gospodar, la marginea tîrgului, lîngă spital şi aproape de gară, de a doua zi a început lucrul.
Moineştiul, proaspăt declarat oraş, avea judecătorie, spital, farmacie, şcoli ; exista un cerc de intelectuali, vara — vilegiaturişti.
Tata fiind de prin partea locului şi-a găsit sumedenie de rubedenii, tot moldoveni primitori. Organizau excursii, pic-nicuri la pădurea de aluni, de peste drumul casei noastre, ca să-i fie aproape lui Ştefan. Invitaţiile curgeau, dar noi ne dusesem pentru altceva acolo. Rar primea Ştefan să meargă pe undeva. La una din aceste reuniuni, băiatul gazdei veni şi el cu o pictură şi-l roagă să i-o corecteze. Era portretul directorului. După o aruncătură de ochi îl auzii pe Ştefan: „Ce portret, ăsta-i spirit denaturat, nu portret. Fugi acasă şi adu-mi repede cutia cu vopsele“. Nu l-a corectat, l-a făcut din nou. Cine o fi fost acel domn director ? Ce norocos! S-a făcut cu un portret al lui Luchian, aşa pe negîndite şi pe neştiute.
De la Moineşti a adus o serie de peisaje care se întrec unele pe altele, mai toate uleiuri.
Aici transportul, pentru a face faţă subiectului, era mai uşor căci se găseau nişte trăsuri, cam mici, dar bineînţeles, mai comode decît carul cu boi de la Brebu.
Dimineaţa era văzut, cu trăsura încărcată, trecînd pe dinaintea prăvăliilor legate una de alta cît ţine tîrgul.
Pînă la peisaj făcea drum lung, ore de zdruncinătură. Ştefan, tot obosit, se întorcea acasă zdrobit de oboseală, de pătimirea frumuseţii, zugrăvind privelişti sănătoase cu bucuriile luminii.
Îl mai apuca ploaia, ei trebuie să-i mulţumim, să-i fim recunoscători, pentru ajutorul ce i-a dat să înfăptuiască cele două bucăţi: „Moara” şi „După ploaie”, cu cerul răscolit de furtună, nori inchişi, nici o rază de soare, unde numai contrastele luminează.
Cit l-au durut acele timpuri ! E gonit de ploaie, dar sufletul lui vrea să pună pe pinză tot ce vede şi, mai cu seamă, tot ce simte.
Elanul tinereţii şi al sănătăţii izbucneşte in această ,,Moară“. In faţa ei dintr-o dată s-a simţit tinăr şi sănătos.
În afară de tablourile intitulate simplu — peisaj, unele au nume proprii: „Pe valea Hînganilor”, „La şesuri”, „Pădure de mesteacăn”, „Priviri asupra Moineştiului”, adevărate bijuterii, bătute in pietre scumpe, scînteietoare de culoare. La marginea satului — copacii, in fund, după un tăpşan ce inchide valea care incepe, cerul innourat, in planul din faţă o colibă, intre straturi de ierburi, in culori diferite.
Tot la Moineşti, a găsit două tipuri interesante: unul după care a făcut pastelul intitulat „Cap de evreu”, roşu la faţă, plin de sănătate, cu ochi de viezure, barba şi părul alb, vorbăreţ, vesel. Cit a pozat, a tot povestit, incă ne vorbeşte, iar „Hahamul din Moineşti”, un cărturar, priveşte in jos mîhnit că pozează — zicea că e contra legii — avea remuşcări că s-a lăsat înduplecat să i se ia poza şi stătea nemişcat.
Figura lui gravă şi inţeleaptă se preta pentru ulei, din a cărui modelare se arcuieşte fruntea lată, luminată de gînduri socotite — interpret larg in pete mari.
Cu această vară se incheie seria peisajelor lui. Cît a stat la Moineşti, a lucrat mult şi fără răgaz.”
LAURA COCEA
Articol din ziarul „Argeș” din 1968 (sursa Arcanum)
Dacă vreți să vedeți tablourile amintite în articol, acestea sunt reunite într-o postare dedicată lui Ștefan Luchian pe blogul Moineștiul Pozitiv, la următorul link:
https://moinestipozitiv.blogspot.com/.../moinestiul-vazut...
Vezi mai puţine
