Vecini şi prieteni

 

În memoriile sale, „Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe”, Radu Rosetti scrie pe alocuri și despre Comănești.

În 1927, în „Adevărul literar și artistic”, publică un articol amplu despre membrii ai familiei Ghyka Comănești:  Nicu Ghyka, Dimitrie Ghyka și Eugen Ghyka, cel care a luptat în Războiul de Secesiune din Statele Unite.

Merită citit! La fel ca volumul de memorii, și acest articol vă va plăcea, mai ales pentru felul în care Radu Rosetti povestește cu farmec, cu multe detalii și în stilul său inconfundabil.

  

Vecini şi prieteni

- INEDITĂ —

 „Nicu Ghyca a lăsat patru fii. Cel mai mare, Dimitrie, şi-a făcut studiile în parte acasă, cu un profesor neamţ şi in parte la Berlin unde a dobândit diploma de doctor în drept. Întors în ţară, la 1862, n’a vrut să iee vr’un serviciu sub Cuza şi a ajutat pe maică-sa şi pe Kemminger în administraţia Comăneştilor. Această administraţie înfăţişa atunci greutăţi deosebite. Ţăranii din unele din satele ce cumpărase, au contestat acele vânzări caşi hotarele daniei lui Alexandru Moruzi, pretinzând că hotarnica făcută din porunca acelui Domn, îndată după danie, cuprindea loc ce nu era domnesc, ci răzăşesc. Un lung şi costisitor proces care s’a terminat deabia în a noua decadă a veacului trecut a dovedit cu prisosinţă cât de puţin întemeiate erau pretenţiile lor. Acte incontestabile dovedesc întrealtele că Nicu Ghyka a cumpărat dela răzăşii, mi se pare din Văsîeşti, părţile lor spre a-i mântui de exploatarea unui cămătar grec numit Condopol, către care ei contractase un împrumut cu ipotecă. Pe urmă răzăşii căindu-se şi venind să-l roage să le restitue moşia, iar ei să-i restitue în mai mulţi ani banii care urmau să rămâe ipotecaţi asupra pământului vândut, Nicu Ghyka consimţi şi le restitui acele pământuri.

Dar ei convingându-se în curând că nu sunt în stare să plătească datoria, au venit din nou la Nicu Ghyka şi l’au rugat să ia din nou moşia asupra lui. Dar la Moineşti se stabilise Zaharia Moldovanu, un bărbat fără scrupule, care luase şi el parte la mişcarea dela 1848 şi Ia lupta pentru Unire şi exercita profesia de advocat. El aţâţă ţăranii şi-i împinse să intenteze proces casei lui Nicu Ghyka şi nu numai pe răzăşii din Văsieşti ci şi pe sătenii din alte sate, stârnind o agitaţie grozavă în întreaga parte de sus a complexului. Fără îndoială că sătenii fuseseră păgubiţi chiar prin simplul fapt al daniei Iui Moruzi, căci ei până atunci se folosise de locurile de hrană şi de pădurile moşiei domneşti în schimbul prea uşoarei slujbe de plăeşi, pe când acum erau siliţi să urmeze legea comună, lucrând boieresc şi dând dijmă pentru cheresteaua ce o făceau. Totuşi dania fusese un act perfect legal şi conform obiceiurilor ţării, Moruzi nu făcuse altceva decât un lucru perfect legiuit ce-1 săvârşise toţi Domnii dela întemeierea principatului încoace.

 

Se mai aşezase la Moineşti încă un avocat numit Popovici, care se întovărăşi cu Zaharia Moldovanu pentru a împinge pc ţăranii de pe Comăneşti la sfadă cu Ghykuleştii. Aţâţările lor, ajutate de prefectul, Dumitrache Cracti, care ura pe proprietarii Comăneştilor, izbutiră să aducă pe ţăranii din satul Asău la săvârşirea unei violenţe de fapt asupra persoanei lui Dimitrie Ghyka. Ei îi aţinură calea şi, pe când trecea într’o după amiază prin satul lor în trăsură o opriră, il scoaseră dintr’insa şi-l loviră cu ciomegele până ce leşină. Feciorul şi vezeteul care erau cu dânsul impărtăşiră aceeaş soartă. In urma acestui incident sora lui Mitică Ghyka, Maria, a petrecut aproape două luni la noi, la Căluţi, maică-sa avand să meargă la Bucureşti şi să zăbăvească acolo pentru a obţine dela Cuza dreptate şi nu voia să lese pe fiică-sa la Comăneşti, dată fiind agitaţia ţăranilor.

Mitică Ghyka a fost deputat in Constituanta dela 1866, in Camera dela 1870—71, cand s’a pronunţat pentru restrangerea libertăţilor acordate de acea constituţie, aproband fără rezervă tendinţele manifestate de Domnitor in această privinţă la sfarşitul anului 1870 precum şi in Camera conservatoare din toamna anului 1888. In privinţa manifestaţiilor sale din Camera dela 1870—71 trebuie să observ că dacă el era departe de a fi singurul care aproba aceste tendinţe, a fost singurul care a avut curajul să le manifesteze pe faţă.

 

Mitică Ghyka a mai fost un excelent preşedinte de tribunal la Bacău in anii 1867—68, apoi un bun membru al Curţii de Apel dela Bucureşti şi, timp de mai bine de trei ani, un bun prefect la Bacău. Dela 1876 incoace nu a mai ocupat nici o funcţiune publică, marea lui grijă fiind să transmită fiului său o parte cat mai mare a fostului complex Comăneşti.

In anul 1895, impreună cu fiul său Neculai a făcut o expediţie vânătorească in ţara Somaliilor, in cursul căreia, au impuşcat mai mulţi lei şi alte animale de acolo, nu fără a-şi risca de repeţite ori viaţa. La intoarcere Dimitrie Ghyka a publicat o relaţie destul de amănunţită şi de interesantă a acelei călătorii. După cat ştiu, ei sant pană acuma singurii Romani care s’au riscat intr’o asemenea intreprindere.

 

Dimitrie Ghyka era un vanător pătimaş şi un excelent trăgător cu puşca, era inzestrat cu cele două calităţi care fac mai ales podoabă bunului vanător: avea multă răbdare şi un sange rece minunat. Numai la mine, la Căiuţi, a impuşcat trei urşi la vanătoarele ce le făceam impreună.

Sub nişte aparenţe reci şi indiferente ascundea multă bunătate de inimă, era un bărbat fără umbră de făţărnicie, un prieten credincios şi sincer. Dacă a avut marea satisfacere să poată preda fiului, asupra căruia işi concentrase toată afecţiunea, o mare parte din domeniul Comăneşti, care il posedase intreg tată-său, a avut durerea să supravieţuiască tragicului sfarşit al acestui fiu. A murit in al optzeci şi doilea an al vieţii.

 

 

II

Al doilea fiu al lui Nicu Ghyka, Eugenlu, agitat în viaţă, înzestrat cu o inteligentă mai vie decât frate-său, cu o înfăţişare frumoasă şi cu o mare putere fizică, s’a arătat la început de un caracter mai puţin serios, aplecat spre violentă şi spre cheltueli. Fiind încă la Universitatea din Berlin, a făcut datorii destul de însemnate, a căror achitare a fost cerută mamei sale, în ţară. Mătuşa Catinca pe acea vreme nu ştia de unde să economisească ca să plătească datoriile lăsate de soţul ei şi să-şi crească cei patru fii în străinătate: doi la Berlin şi doi la Viena, fără a mai vorbi de educatiunea fiicei, încredinţată unei prea distinse dame engleze de neam mare, dar sărăcită, domnişoarei Fity Gerald. Datoriile lui Eugeniu fiind presante, ea, în urma sfatului tatei, vându caii şi trăsura, proprietatea particulară a tânărului, ce se ţineau la Comăneşti pe cheltuiala obştească, realiză din acea vânzare o sumă destul de respectabilă pe care o trimese creditorilor care-i se adresaseră şi scrise fiului său că, nedispunând pentru moment de alţi bani, să se puie la cale cum va şti pentru restul datoriei şi să-şi achite treptat din pensiunea lui.

Tânărul, foarte supărat, scrise o scrisoare puţin respectuasă tatei şi alta mamei sale, în care prevenea că, deoarece nu-i dă cu ce să facă cinste iscăliturii sale, pleacă în America spre a lua parte, în oastea federală la războiul civil ce izbucnise în Statele-Unite şi speră să nu se mai întoarcă in ţară.

Şi făcu precum scrisese. Deoarece nu avea cu ce să-şi plătească pasagiul, îşi oferi serviciile pe bordul unui vas care era pe punctul să plece şi pe care ajunse în New- York. Acolo cu toate că nu vorbia limba engleză, graţie frumoasei şi voinicii sale înfăţişări, faptului că călăria minunat şi culturii sale superioare obştiei voluntarilor ce sosiau din Europa, fu primit ca brigadier într’un regiment de cavalerie. Făcu cea mai mare parte a războiului în corpul generalului Frémont, se distinse, fu rănit de mai multe ori şi înaintă repede: la sfârşitul războiului era căpitan de stat-major. Nu se ţinu însă de hotărârea de a nu se întoarce în ţară: la începutul anului 1865 era la Comăneşti unde se împăca cu maică-sa. Dacă frate-său mai mare nu voise să audă de slujbă sub regimul cuzist, el primi după puţine luni prefectura de Bacău unde îşi făcu nume de diregător cinstit şi vrednic, deşi cam apucat. După răsturnarea lui Cuza fu numit prefect de poliţie Ia Iaşi unde, în urma evenimentelor dela 3 Aprilie, se cerea un prefect „a poigne”. Nu ocupă însă acest post decât câteva săptămâni.

 

Unui act de energie al lui Eugeniu Ghyka i se datoreşte că, la 1868, guvernul nostru a putut să obţie dela acel austriac numirea unei comisiuni mixte, austro-ungaro- română, care să revizuiască linia graniţei între România şi monarhia Habsburgică, în multe locuri încălcată de acea din urmă şi s’o restabilească definitiv conform convenţiunii dela Şiştov. In zadar stăruise de ani de zile guvernul nostru în acest scop. Eugeniu Ghyka, folosindu-se de faptul că un Ungur, cu fiii şi cu ginerii lui se stabilse pe un loc ce, fără putinţă de îndoială aparţinea moşiei Comăneşti, clădise case, defrişase pădure pentru a face locuri de arătură şi de fâneţe şi îngrădise păşuni, a adunat intr’o bună dimineaţă un număr îndestulător de puşcaşi de pe moşie, cu care, urcându-se pe munte, a legat pe Unguri, a dat foc caselor şi stogurilor de fân şi a dus vitele ce le-a găsit la Comăneşti. Bineînţeles că guvernul austro-ungar a cerut satisfacţie pentru acest act de violenţă, însă guvernul român a refuzat-o, arătând că violenţa a fost provocată de Ungurii care cotropise moşia Comăneşti. Din discuţiile ivite asupra acestui incident a rezultat numirea unei comisii mixte însărcinată cu restabilirea graniţei dela 1792.

 

Sub Carol I nu a voit să ocupe nici un serviciu al statului şi, aproape dela început, a făcut opoziţie personală Domnitorului. Persoane care l’au cunoscut bine au atribuit această duşmănie către noul Domn faptului că, prin accesiunea unei dinastii străine, se închide pentru pământeni orice speranţă de ajungere la Domnie. Această lămurire îmi pare foarte verosimilă: am cunoscut doară destui care, din copilărie hrănise nădejdea Domniei şi nu au putut ierta niciodată pe principele Carol pentru că li făcuse cu neputinţă aducerea la îndeplinire a acestui vis. Sunt dator însă să declar pentru a fi drept, că dacă această nădejde transmisă din tată în fiu, prin atavism, era împărtăşită de mulţi, n’am cunoscut nici pe unul care să fi posedat calităţile de suveran ale primului rege al României şi care să fi fost in stare să aducă la îndeplinire ceeace a înfăptuit el în timpul Domniei sale atât prin meritul său propriu nu mai puţin decât prin situaţiunea lui de membru al familiei Hohenzolern. Eugen Ghyka mai avea două motive pentru a face opoziţie înverşunată Domnului: ura pe Germani şi însuşi mărturisia că are un suflet rusesc: (une âme russe). Nu odată auzitu-l-am zicând că Rusia trebuie să puie mâna pe România şi să mute de aici poporul român, distribuindu-i pământuri pe şesurile Volgái.

 

După întoarcerea lui din America izbuti să-şi creeze o popularitate destul de mare la Bacău. Forţa lui fizică, înfăţişarea lui mândră şi frumoasă, neînfricarea de care dăduse dese dovezi, mai ales dela conflictul lui cu Gorovei.

 

---La o alegere la colegiul al IV-lea de Bacău in anul 1867 sau 1863, la care fusese proclamat deputat, Ghyka trecea in trăsură pe stradele Bacăului, aclamat fiind de delegaţii care il alesese.

Un ofiţer de pompieri numit Gorovei, un feliu de urieş, inzestrat cu o putere herculeană, care servise de aprig agent electoral guvernului liberal de atunci, se năpusti asupra unuia din aclamatorii noului deputat, maltratandu-1 grozav. Ghyka, cum văzu această brutalitate, sări din trăsură şi se indreptă asupra lui Gorovei. Acesta văzand venirea potrivnicului, lăsă pe delegat şi, scoţand sabia, voi să dee o lovitură pe obraz lui Ghyka care, in două sărituri ajunsese aproape de el. Dar Ghyka apucă cu mana stangă sabia imobilizand-o şi, cu dreapta dădu o groaznică lovitură de pumn in faţa lui Gorovei, care căzu la pămant leşinat, ceeace puse capăt conflictului. Dar mana cu care Ghyka apucase sabia lui Gorovei era tăiată rău. Noul deputat ales se resui in trăsură, legandu-şi mâna cu basmaua şi se duse la otelul Alecu Vasiliu, centrul social şi politic al Bacăului pe acea vreme, chiemă pe un medic şi puse să i se coase mana chiar pe prispa otelului, fumand in acest timp o ţigară, in faţa intreg Bacăului adunat in otel şi in faţa lui. Acest fapt de vigoare pusese temelia popularităţii sale la Bacău care, cu alternative de sporire şi de scădere, a durat pană la moartea lui.

Deşi era nu numai conservator convins, dar chiar, in multe privinţi retrograd, nu admitea faptul şi cultiva prietenia liberalilor, ştiind in chip minunat să-şi menajeze prietenii atat intre fruntaşii cat şi intre codaşii lor.

Bineinţeles că nu se dădea In lături dela toate procedeele uzitate la noi pentru a caştiga voturi.--------------------------------------------------------------------------------

 

 

Impusese Bacăoanilor, războinici din firea lor şi veşnic gata de harţă. Apoi deşi conservator convins, îi plăcea să se puie în contact cu lumea mică şi s’o trateze pe picior de egalitate, ştiind totodată să se ferească de familiaritate prea mare din partea ei. Tânărul chefliu şi cheltuitor din tinereţe, odată ajuns la vârsta matură, devenise un bărbat econom, regulat in cheltueli, nedepăşindu-şi niciodată budgetul şi, după ce construcţiunea căii ferate Târgul-Ocnei-Palanca înzecise valoarea părţilor de Comăneşti ale moştenitorilor lui Nicu Ghyka, se transformase într’uni minunat om de afaceri care nu întârzie să dispuie de mari capitaluri pe care ştiu să le facă să fructifice în chip minunat. Când se începu construcţia căii ferate Târgul-Ocnei- Palanca, care străbătea uriaşul complex Comăneşti in tot lungul lui, copartaşii săi se grăbiră să-şi vândă pădurile de brad casei Götz, singur Eugeniu aşteptă ca preţurile să se ridice şi-şi vându lemnul de brad cu preţ neasemănat mai ridicat decât fraţii. Totuş traiul lui rămase foarte modest şi cumpătat. Nu se sfia să spuie că el nu priveşte averea ce a moştenit-o şi a sporit-o in mod atât de însemnat ca aparţinându-i lui, ci familiei Ghyka, reprezentată prin nepotul său, Neculai, singurul fiu al fratelui său mai mare, Dimitrie, iar celorlalţi fraţi şi moştenitorilor lor, nu numai că nu le va lăsa nimica, dar, dacă ar sta în putinţa lui, li-ar lua şi tot ceia ce posedă in Comăneşti. Nu se sfia să proclame că, după dânsul, societatea nu se alcătuieşte din indivizi ci din familii şi că pământul trebuie să aparţină familiei printr’un membru statornic din tată în fiu. Iată deci o concepţie mai mult decât medievală a proprietăţii funciare, care suntem în drept să n’o aprobăm şi să o numim străină; dar deoarece e lipsită de orice fel de egoism josnic, nu putem decât s’o privim ca respectabilă. Şi a făcut întocmai după cum a zis: şi-a lăsat averea întreagă fiului celui mai mare a nepotului său de frate, Neculai, imobilizând astfel stăpânirea averii sale în mâna unui nepot de frate pe o generaţie mai mult decât se credea. Dacă s’a restrâns de vreme in cheltuielile sale personale şi a dus un trai măsurat şi cu mult mai prejos de mijloacele lui, era departe de a fi fost lipsit de generozitate. Ii plăcea să facă binele şi aceasta fără absolut nici o ostentaţiune: a dat şi la instituţiuni de binefacere şi la particulari în nevoie. Mulţi tineri bacăoani datoresc generozităţii sale faptul de a fi putut face studii şi a îmbrăţişa o carieră onorabilă. Cunosc un fapt săvârşit de el care-i face cinste.

 

Intr’un hotel din Bucureşti, unde trăgea pe la sfârşitul anilor 1880, era o madamă care avea o fiică de toată frumuseţea. Ea ajuta pe maică-sa, dar aparenţa şi atitudinea ei arătau o creştere superioară acelei ce o au fetele de madame de hotel. S’înţelege că, date fiind obiceiurile noastre, toţi pasagerii îşi puneau ochii pe frumoasa fată şi încercau să-şi mulţumească poftele stârnite de frumuseţea ei. Purtarea fetei părea însă absolut fără prihană: Ghyka o auzise de mai multe ori ridicând glasul şi ameninţând să strige când un pasager mai îndrăzneţ se încumeta s’o închidă în camera lui. Auzi dela alţii că i s’au oferit sume mari şi o întreţinere din cele mai luxuoase de către bărbaţi bogaţi care îşi pusese în cap s’o posede cu orice preţ, dar că ea totdeauna răspinsese cu indignare aceste propuneri. Iar mama ei nu numai că n’o ajuta în încercările ei de a-şi păstra cinstea, dar o îndemna să se vândă, arătându-i că este săracă lipită pământului, că nu cunoaşte nici o meserie, că nu va putea fi decât madamă la hotel ca şi ea. Mai de vreme sau mai târziu, va fi silită de nevoie să-şi precupeţească frumuseţea. Fata răspundea că mai degrabă moare sau se călugăreşte, dar că este hotărâtă să rămâe cinstită. Interesat de aceste împrejurări, Ghyka intr’o zi in care găsise pe fată plângând in camera lui, nu o lăsă să iasă şi o întrebă cu bunătate asupra pricinilor supărării ce o arată. Glasul lui inspiră fetei încredere şi ea îi expuse toată situaţia sa. Ele fuseseră intr’o situaţie destul de bună, aşa de bună în cât părinţii ei putuseră s’o crească pentru cariera de învăţătoare. Moartea timpurie a tătâne-său le redusese la cea mai neagră mizerie, silind pe măsa să accepte situaţia ruşinoasă în care se aflau. Ea până atunci izbutise să se apere cu succes de toate ispitele şi chiar de actele de violenţă ce i se pusese în cale, dar ceea ce o desnădăjduia cumplit era stăruinţa ce o punea măsa pentru a o hotărî să le scoată pe amândouă din sărăcie prin precupeţirea trupului ei.

 

Eugeniu Ghyka avusese probabil la început aceleaşi scopuri ca ceilalţi bărbaţi asupra frumoasei fete, dar glasul ei sincer, durerea ce se vedea întipărită pe faţa ei, indignarea vederat neprefăcută la ideia de a se prostitua, hotărârea eroică de a suferi toate lipsurile mai de grabă decât necinstea, stârniră toate instinctele nobile dintr’însul. Spuse fetei să fie liniştită şi să aibă încredere într’însul, căci va şti s’o puie in stare să-şi câştige viaţa în chip cinstit. Mai luă câteva lămuriri pentru a fi şi mai convins de adevărul celor ce le auzise, apoi încredinţându-se de perfecta ei bună credinţă, chemă pe madama şi după ce ii făcu o crudă certare, îi declară că, din acel moment înainte, el se însărcinează să plaseze pe fiică-sa într’un pension unde îşi va putea complecta studiile şi o va ajuta să obţie după absolvirea studiilor un loc în învăţământ. Ceea ce a şi făcut.

Eugeniu Ghyka, la vârsta de patruzeci şi doi de ani, a făcut cucerirea inimii unei tinere domnişoare din înalta societate ieşană, frumoasă şi bogată şi, lucru mai straniu nu el ceru mâna domnişoarei ci domnişoara îl peţi. Se căsătoriră, dar deosebirea de vârstă era din cale afară de mare, căsătoria nu fu fericită şi divorţul îi puse capăt. Graţie aptitudinilor sale pentru afaceri el izbuti să lichideze în chip deosebit de avantajos pentru soţia sa averea din Rusia a acesteia, lăsându-i după despărţenie un venit cu mult mai mare decât acel de care dispunea la căsătorie.

Eugeniu Ghyca a murit în Bucureşti de pneumonie, în vârstă de şaptezeci şi patru de ani.

 

Era un compozit de însuşiri frumoase amestecate cu cusururi şi slăbiciuni care adesea întunecau calităţile, cusurul dominant fiind o nemăsurată vanitate; un bărbat de o speţă cum au fost mulţi în boierimea noastră, pe care cusururi relativ mici i-au împiedecat să devie oameni de mâna întâia.

De ceilalţi fraţi: Gheorghe şi Neculai (Nunuţă) am prea puţin de zis. Pe cel dintâiu l’am frecventat prea puţin, al doilea era un cuconaş de ai noştri, cu inimă de aur, generos şi simpatic, dar vanitos, risipitor şi uşuratec.

RADU ROSETTI

— Sfârşit —”

sursa Arcanum 

 

 

Pracsău- praxiu

 „Fericitul între adormiți, Pahomie - Episcopul Romanului dărueşte un pracsău unei biserici din Băleşti (Vaslui) in anul 1710; mai târziu această carte ajunge la Moineşti, după după ce a trecut prin alte mâni. In acest pracsău cu filele rupte astăzi proprietatea Bisericii Sf. Gheorghe din Moineşti găsim următoarea însemnare începând dela pag. 2:

.... pracsi sau apostol o am dăruit eu smeritul Pahomie Episcopul de Roman Sf. Biserici ce este la Băleşti, Hramul Rojstvo Pre Sfintei Bogorodi) te facut (á) de milostivie sa Dosoftei Eromonah şi o am däruit să ne fie noaä poman(ă) şi părinţilor noştri Eremia, Eftimie, Ana, Simeon, Toma, Toader, Petru, Maria, Ileana, Niculai, ca să fie de treab(ă) Sfinte(i) biserici pănă în sfârşit, lar cine o ar lua, sau o ar fura să o însträineze dela Sfânta Bis(e)rică să fie blästämat ş'afurisit de Dumn(e)zău şi de toți Sfinţii şi de smerenia noastră, Amin. Vit. 7218, Mta Iul., 29".

Cu toată această afurisenie, cartea trece în alte mâni fiind cumpărată apoi de monahul loil, care o dă altei Biserici după cum vom vedea, cu o afurisenie şi mai grozavă. Ne miră faptul cum cineva a putut să înstrăineze o carte sfântă, care cuprindea blestemul unui Episcop şi mai ales, cum a putut-o cumpăra un mo-nah, ştiind ce foc la în mânile sale?! Iatä însemnarea cumpărătorului scrisă cu o caligrafie neînchipuit de frumoasă, începând dela pagina 92:

Acest pracsău l-am cumpărat eu monah Ioil şi l-am dat Sfintei Biserici Sähästrii dila Dărmăneştilor din Poiana Roncii.......”

***

Fragmentul pe care l-am postat este extras din articolul „Un schit dispărut: Sihăstria Dărmăneştilor”, apărut în revista „Cronica Romanului” în anul 1940, și cuprinde doar partea referitoare la Moinești. (sursa Arcanum)

În fragment apare cuvântul „pracsău”. După o mai lungă căutare și analizare a contextului, explicația la care am ajuns este că „pracsău” ar putea fi, de fapt, „praxiu” — o denumire veche pentru o carte bisericească, numită și Apostol sau Praxapostol. Un praxiu cuprinde Faptele Apostolilor și Epistolele apostolilor.

Dacă cineva cunoaște o altă explicație sau un alt sens al cuvântului „pracsău”, l-am ruga să ne lămurească într-un comentariu.

Din activitatea cercurilor culturale preoțești

 „Prea Cucernicului Ic. I. Cojan Preşedinte al Cerc. Pastoral „Moineşti"

Marea şi însuflețita dragoste ce păstraţi pentru Biserică şi şcoală mă face a vă adresa câteva cuvinte.

Mişcat până la suflet de înălţătoarea cuvântare ce ați ținut în satul meu, Lucăcești, cu ocazia cercului pastoral ce a fost hărăzit a se ținea la şcoala mea în ziua de 15 Maiu 1927 „Despre creşterea şi educaţia copiilor" vă aduc cele mai frumoase mulțumiri şi elogii.

Nici nu se putea un subiect mai frumos şi mai de actualitate azi, când obiceiurile bune au început a se strica, luxul stăpâneşte peste toată lumea, şi desfrâul a luat proporții îngrijorătoare.

Prin cuvintele adânc simțite ce le-ați rostit în fața unui public numeros, majoritatea plugari cu credință în suflet şi dor de sfaturi noi, ca un profet ați venit în mijlocul lor şi secundat de vrednicul Părinte Const. R. Crişan din parohia Valea Şoşii, ați putut lumina pe cei de față, rămânănd adânc pătrunşi în suflet de frumoasele învăţături şi îndemnuri. Ei vor fi şi prin alte sate ecoul alesei întruniri pastorale ce s'a ținut în satul Lucăceşti, pe un timp foarte frumos, sub cerul liber, unde s'a împrovizat în curtea școalei o mică scenă ocazională, pe care elevii şcoalei au recitat la urmă diferite poezii patriotice, coruri pe 2 voci şi piese şcolare, instruind publicul.

Nu-mi rămâne decât a vă aduce laude sfințiel voastre, laudă cercului preoţesc care lucrează cu puteri unite, laudă tuturori acelora ce-şi dedică sufletul pentru biserică, şcoală şi viitorul acestui neam.

Lucrarea cercului Sf. voastră, și în general a tuturor preoților întăreşte convingerea că preoții și învăţătorii sunt pârghia cea mai puternică a neamului, dela ei se aprinde făclia de lumină dătatoare de viață, ei sunt sarea pământului.

Director (ss) I. FAINIŢA

Adresa D-lui invățător Fäiniță din Lucăceşti-Bacău, cătră preşedintele cerc. pastoral „Moineşti", in care apreciază manifestarea acestui cerc cu prilejul ședinței lui din Mai trecut.

Cronica Romanului -1927 (sursa Arcanum)

Postare distribuită

Redeschiderea Bisericii Sf. Nicolai din Moineşti-Bacău

„Duminică 14 Noembrie a. c. în oraşul Moineşti-Bacău, s'a redeschis cu mare solemnitate Biserica Sf. Nicolai, filiala parohiei Sf. M. Mucenic Gheorghe.

Slujba redeschiderii s'a făcut de P. S. Arhiereu Ilarion Băcăuanu asistat de Protoiereul judeţului şi Directorul cancelariei sf. Episcopii, precum şi de mulți preoți din înprejurimile Moineştilor. Biserica Sf. Nicolai era deteriorată de vechime şi puțin încăpătoare, dar prin reparațiunea radicală ce i s'a făcut, căci i s'a clădit pridvorul formând partea a doua a naosului bisericii, având acum forma vechilor monastiri din vremea lui Ştefan cel Mare, cu naosul bisericii despărţit în două prin perete. Apoi s'au zugrăvit din nou pereții din lăuntru și s'a curăţit şi văruit şi pe dinafară, lucrare frumoasă, datorită străduinții neobositului primar al oraşului Moineşti un bun creştin D-l Lumbaş, fost magistrat şi acum avocat, precum și comitetului parohial de sub preşedinţia păr. paroh Ec. Gh. Antohi.

La această frumoasă sărbătoare a luat parte foarte multă lume, doritoare a vedea slujba arhierească și cu care prilej P. S. Arhiereu Ilarion a predicat despre: „Redeschiderea prin biserică a vistieriei bunătăţilor sufleteşti şi trupeşti pentru creştini".

După terminarea slujbei divine, s'a făcut agapă creştinească în sala Primăriei oraşului, la care au luat parte pe lângă sfințiții slujitori bisericești și D-l Prefect al judeţului Bacău, D-l primar Lumbaş cu întreg Consiliu Comunal, D-l inspector şcolar primar-Bacău şi mulţi creştini locali şi străini.”

Cronica Romanului -1926 (sursa Arcanum)

„Expresul de Moinești”

 Statia Comanesti....anii '80. La linia 3 pregatit pt.plecare ,,expresul de Moinesti".

sursa: pagina Facebook Gări din România, postare Nicolai Ciurea (25.08.2026)

https://www.facebook.com/groups/1154032399583201/permalink/1481314920188279

„Eu îmi amintesc că atunci când ajungeam dimineața cu trenul la Comănești, mă grăbeam să prind „expresul de Moinești”. Din aceeași perioadă îmi mai vin în minte și cele două autobuze cu burduf care mergeau până la Foale, dar, fiind mereu arhipline, preferam să merg cu trenul, dacă reușeam să-l prind.”

*****

„Am lucrat pe ,, expres " între anii 1990 și 1992 ca frânar!

Erau dacă îmi amintesc bine în 24 de ore cam 10-12 trenuri, inclusiv mixte, adică călători și marfă .

Cele numai de călători erau la orele de vârf, pentru navetiști (elevi și muncitori), iar mixte în restul cazurilor. În plus dacă era necesar se mai formau convoaie numai cu vagoane de marfă!

Se transportau de la combustibil,ulei comestibil, perisabile, materiale de construcții, alimente inclusiv coletărie în vagoane speciale și colete în vagonul de bagaje!

Iarna,LDH -ușul crea abur cald cu care erau încălzite vagoanele din garnitură și așa cum erau cu bănci de lemn, nu prea găseai locuri dacă veneai în ultimul moment la tren!

Amintiri...din păcate!

Cine își aduce minte cum se distribuia drojdia pentru brutării și fabricile de pâine? ”

Cezar Atrejei

Petrolul din zonă în 1930

 Fragmente din articolele apărute în „Analele Minelor din România” din 1930, referitoare la extracția petrolului din zona noastră. (sursa Arcanum)

Articolele sunt mai ample, însă am ales fragmentele mai accesibile pentru majoritatea cititorilor, fără a intra în detalii, date și descrieri de natură tehnică și geologică.

Şantierul Solonț-Stănești (1930)

„Acest şantier se găsește lângă părâul Solonț, între dealurile Piatra-Crăpată la sud și Muntele Utura la nord, răspândit pe o suprafață de circa 2.5 Km. lungime și 600 m. lățime. Părâul Clopotului împarte santierul în două: Stănești la vest și Solont la est, situate pe teritoriile comunelor cu acelaș nume.

Exploatarea a fost începută de foarte mult timp, săpându-se puțuri în locul unde oligocenul este la suprafață, dat fiind că acolo puțurile erau mai puțin adânci.

Probabil, acolo au și fost observate prima oară urmele de țiței. Parte din puțuri mai produc și azi. Producțiunea scoasă înainte vreme se depozita în gropi anume săpate în pământ, numite gropoaie, de o capacitate de 1-3 vag.

Puțarii plăteau proprietarului terenului o anume redevență, destul de ridicată în unele cazuri, chiar 33%, dar proprietarul își lăcărea singur puțurile. Puțarii mai aveau însă și alte mici avantagii cum ar fi: loc pentru bordee, pentru vitele de muncă etc.

Sonde mecanice s'au săpat de asemeni multe și de mult timp. Numărul lor este de circa 110 în Solonț și de circa 60 în Stănești. Dela multe din ele săpate până prin 1900, nu s'au putut găsi date geologice și nici chiar technice. Exploatarea a fost începută de Theiler în anul 1886.

Adâncimea sondelor în schela Stănești este de circa 250 m., iar în Solont 450-500 m. în mediu. Sistemul de săpare întrebuințat este exclusiv canadianul. S'a adoptat săpatul cu cablu canadian, ceiace a mărit mult randamentul săpatului, și nu a dat loc la instrumentații și nici la lărgiri prea dese ale găurei de sondă, pentru a permite tubarea coloanelor.

Actualmente în schela Solonț-Stănești, sunt 12 sonde în foraj : 9 ale societății Danube Oil la Stănești și 3 al soc. Steaua Română la Solonț.

Producția medie a sondelor, în schela Solonț este de circa 500-550 vagoane, iar în schela Stănești de circa 250 vag., producție destul de rentabilă, dacă ținem seamá de faptul că un metru forat costă cel mult 6000 lei, iar extracția unui vagon de țiței circa 2500 lei.

Extracția se face cu ajutorul pompelor canadiene, iar durata de productivitate a sondelor-este mare (circa 9 ani), dat fiind că exploatarea se face până la o producție zilnică foarte mica (de multe ori 100 Kgr. pe zi). Acest rezultat este datorit faptului, că sondele fiind grupate, se pot face instalații de pompare centrifugale, iar la sondele cu producție mică se scoate pompa numai de 2-3 ori pe an pentru reparație, așa că și cheltuelile sunt minime.

In schela Solonț-Stănești au fost puține sonde cari au avut o producție inițială mai mare de 3-4 vagoane pe zi, unele din ele făcând chiar erupție. Cea mai bună sondă este sonda No. 102 a societăți „Steaua Română“, care a produs circa 2400 vag. până acum. Pentru mărirea producției s'au dinamitat în anii 1923-1924 o mare parte din sondele deja săpate în schela Solont-Stănești, obținându-se rezultate foarte frumoase, adică o mărire a producției de 25% față de producția obișnuită înaintea dinamitărei. (Gh. Ghemuleț. Intrebuințarea dinamitei în exploatarea petrolului).

Producția zilnică a schelei Solonț-Stănești este de 10.5 vag., din cari soc. „Steaua Română“ extrage 5.5 vag., soc. Danube Oil circa 4.8 vag. și asociația Răzășia (din 4 sonde) 0.2 vagoane. Puțurile vechi, cari se mai exploatează încă, produc în schela Solonț circa 9 vagoane pe an, iar cele din schela Stănești circa 5 vagoane pe an.

In schela Solonț-Stănești există două stații de degazolinare, una a soc. Steaua Română, cu cărbuni activi Urbain și a doua a soc. Danube Oil cu cărbuni Carbo-Union, cu răcirea carbunilor cu aer. Producția fiecăreia din ele poate fi de 1000 -- 1200 kgr. gazolină pe zi, cifră la care nu se ajunge însă în medie.

Societatea Danube Oil forează sonde cu o producție zilnică frumoasă, din ce în ce mai spre N-V, iar soc. Steaua Română obține rezultate foarte bune în partea S-E a schelei. ”

******

Schela Moinești (1930)

Actuala schelă a societății Steaua Română se găsește la n-vest de târgul Moinești, la o depărtare de circa 1 km. Exploatarea prin sonde a început în anul 1895. Până la acea dată se extrăgea țițeiul din puțuri – în număr destul de însemnat – din cari se mai trage și astăzi circa 20.000 kgr. pe an, din câteva din ele.

------

Se cunoaște un strat productiv la 70 m. dela limita E/O, dar toate sondele cari au săpat aci, s'au mulțumit cu producția obținută din acest prim strat. Soc. „Steaua Română“, cu sonda No. 35, intenționează să exploreze acest oligocen, luând probe de pământ cu carotiera și făcând probe dese de lăcărit. De asemeni se va cerceta cu un troliu rotativ ușor, limita de productivitate a meoțianului.

-------

Cu sonda No. 24 s'a întălnit o apă sărată la circa 1075 m. (limita eocen-oligocen 915 m.), care a fost închisă prin cimentare în talpă pe o distanță de 40 m.

-----

Sistemele de foraj întrebuințate actualmente sunt Alianța și Rotary, sondele mai vechi fiind săpate cu canadianul. Exploatarea este făcută exclusive de soc. „Steaua Română“ care are 5 sonde în sapă.

-------

Adâncimea sondelor cari exploatează pliocenul este sub 400 metri, actualmente, iar cele cari exploatează oligocenul au peste 900 m.

Producția actuală a schelei Moinești, a soc.„Steaua Română“' este de circa 7,5 vagoane pe zi, din cari 75 % din pliocen și 22 % din oligocen.

Asupra producțiunei meoticului putem spune, după rezultatele obținute până acum, că media unei sonde va fi de circa 700 vagoane.

Sonda No. 31, a cărei curbă de producție o arătăm în fig. 9, a produs până acum, dela răzbire 1240 vagoane și mai produce încă 12 tone pe zi.

Sondele răzbite acum în pliocen au o producție inițială de 15-18 tone pe zi, producție care nu scade prea repede.

Productivitatea oligocenului este mai mare ca a pliocenului. Ea este de probabil 1000 vag. lăsând bine înțeles la o parte producția sondei No. 22, care a dat până acum circa 4850 vagoane.

------

Modul de extracție a fost până acum lăcăritul cu lingura sau pistonul, dela adâncimi mai mari, mai ales că acolo s'a ajuns cu o coloană mica (4" la sonda No. 16 și 5 1/2" la No. 24). Se fac însă încercări pentru a introduce peste tot pompele canadiene, care au dat rezultate bune la unele sonde.

Țițeiurile extrase din pliocen și oligocen se deosebesc între ele, cel din meotic având mai multe produse albe.

------

Reziduul țițeiului din meotic, distilat, a dat 22 % smoală, care are un punct de topire de 38.5 cu aparatul Krämer Sarnow. Credem că păcura aceasta poate fi foarte bună pentru aglomerarea cărbunilor dela Comănești, unde acum s'a construit o fabrică de briquete.

***

„Intr'un hrisov al hatmanului Mavrocordat, proprietarul Moineștilor, din anul 1844 se prevede o plată de 20 % din țițeiul extras din puțuri :

„Acei ce au deschis gropi de păcură sau vor mai deschide și altele de acum înainte, ori la câmp afară de târg, sau pe locurile caselor sau a dughenilor cuprinse sub bezmen, vor plăti sau vor da în natură din cinci vedre de păcură, o vadră proprietarului, fiind acesta un product de negoț și afară de această cincime, gropașii ce vor deschide groapa de păcură vor da proprietarului o dreaptă parte din câte părți vor prinde la tovărășia groapei, după cum s'a păzit obiceiul și până acum".

****

Schela Zemeș (1930)

„In general, caracteristica producției oligocenului este lunga durată, ceia ce se explică prin faptul că țițeiul se găsește în strate tari, cimentate, deci puțin poroase oferind o rezistenţă mai mare scurgerei ţiţeiului. Pe de altă parte, ţiţeiul este parafinos şi probabil că astupă canalurile de scurgere încetul cu încetul. Nu sunt rari sondele din schela Zemes, cari au întrecut producția de 1500 vagoane. Din 27 sonde in producţie, din cari unele răzbite în ultimii ani, 10 au dat peste 1500 vag., 4 între 1000 şi 1500 vag., între 500 şi 1000 vag. și sub 500 vag.

Incercările ce s'au făcut de a mări producția prin dinamitare, deşi au dat unele rezultate, nu au adus totuşi un spor apreciabil.

Metoda de extracție a ţiţeiului este aceia a pompelor canadiene, cari s'au introdus la toate sondele productive. Sunt însă oarecari dificultăți cu parafinarea tevilor și pistoanelor pompelor, aşa că e nevoie a se scoate cel puțin odată pe lună pompa din sondă.

Producția potențială a schelei Zemeş este de circa 5,5 vagoane pe zi.

Conducta de pompare dela Zemeş la rafinăria Moineşti este de 4", pe o lungime de 9000 m. și de 5" pe o lungime de 2000 mtr., pornind dela Zemes.

In timpul iernei și în special la inceputul primăverei sunt mari dificultăți de pompare, de oarece conducta, de un diametru mic, se căptuşeşte încetul cu încetul cu parafină, până când se înfundă complect. Incercările ce s'au făcut de a încălzi ţiţeiul la o temperatură mai ridicată nu au dus la niciun rezultat, de oarece distanța de parcurs fiind mare şi conducta de un diametru mic, ţiţeiul se răcește foarte usor, congeland. Singurul mijloc de a deparafina conducta este acela de a o încălzi, desgropând-o din distanţă în distanţă și făcând foc.

Rezumând cele spuse mai sus, vedem că schela Zemes, deşi cu o tectonică complicată, este uşor de exploatat techniceşte şi are un randament bun.

Analizele, tițeiurilor dela Zemes, Solont şi Moineşti au fost făcute de d-l inginer Marcel Gheorghiu dela Rafinăria Moineşti.”