SÎNT ÎNVĂŢĂTOR

 „Ca ieri am plecat din unitatea de artilerie de coastă în care m-am instruit. Îmi mai sînt încă proaspete amintirile din viaţa de militar, realizările legate de activitatea mea şi a tovarăşilor din grupa pe care am comandat-o în ultimul an. Ţin minte bucuria pe care am încercat-o la distrugerea primei ţinte „inamice“ ce plutea în largul mării; felicitările comandantului de baterie; ziua in care am primit semnul de militar de frunte. Toate acestea, ca şi multe altele, s-au săpat adinc în sufletul meu şi nu de puţine ori mi-au servit ca imbold şi învăţătură. Nu exagerez cu nimic dacă spun că armata m-a învăţat să privesc viaţa mai serios, mai în profunzime, că mi-a dezvoltat voinţa de a învinge orice greutăţi.

În prezent sînt învăţător la şcoala elementară din comuna Solonţ, raionul Moineşti, regiunea Bacău. Conştient de înalta menire a învăţătorului caut să-mi împletesc activitatea profesională cu cea obştească. Sînt deputat în sfatul popular comunal. Nu de mult, satul a fost electrificat prin contribuţie voluntară. Sînt mîndru că am dat şi eu o mînă de ajutor — ca membru în comisia de electrificare — la această operă de seamă, menită să contribuie la ridicarea nivelului de trai al sătenilor. Avem acum în sat 280 de aparate de radio şi cinematograf propriu la care rulează cîte două filme pe săptămînă.

Împreună cu alţi tineri din sat am alcătuit o echipă de volei şi alta de fotbal. Ele au deja o binemeritată faimă în raion.

Nu de mult timp am trăit o mare bucurie. Am fost primit în rîndul candidaţilor de partid. Aceasta mă însufleţeşte şi mai mult în activitatea mea zilnică. Mă străduiesc să fiu întotdeauna la înălţimea sarcinilor ce-mi revin, să mă achit cu cinste de înalta îndatorire de modelator al sufletelor celor mici.

V. ANGHEL -învăţător la şcoala elementară de 7 ani din comuna Solonţ, raionul Moineşti, regiunea Bacău”

„Apărarea Patriei” – 1959 (sursa Arcanum)

Strada Ada Marinescu

 Mai demult am întrebat pe grup unde era strada Ada Marinescu din Moinești, însă nu am reușit atunci să aflu răspunsul. Acum am descoperit o fotografie din Revista „Urzica”, apărută în 1961 (sursa Arcanum), și m-am gândit să reiau întrebarea.

Poate reușim împreună să identificăm unde se afla această stradă.

De-a lungul marelui arc petrolifer

 

Un articol semnat de Vasile Nicorovici, publicat în ziarul „Steaua” în anul 1961 (sursa: Arcanum). Fiind un material amplu, care acoperă mai multe regiuni ale țării, voi reda doar fragmentele referitoare la zona noastră.

 

„Instantanee moldoveneşti — Camionul urcă pe-o pantă repede, gîfîie, geme, hîrîie, încît ai impresia că imediat va porni de-a-ndărătelea pe serpentină, la vale. „V-am apus ce drumuri sunt aici, îmi zice șoferul camionului, de lingă mine, cu oarecare satisfacţie. Ia-ncearcă să cobori din camion şi-o să-ţi vină ameţeală dacă vezi pe ce drum ai urcat“. Şoferul ăsta e un vorbăreţ şi jumătate, mă spionează cu colţul ochiului şi-mi comentează orice impresie. Acum mă uit, pe deasupra copacilor îngălbeniţi de toamnă şi văd întreaga vale a Zemeşului, dintr-o splendidă perspectivă. Din loc în loc mijesc în faţa soarelui frunzele roşii ale unui copac necunoscut, ca nişte flăcări. „Să vedeţi peste o săptămînă ce colorit o să fie aici. Frunzele roşii sunt ale cireşului sălbatic“. De unde a ghicit iarăşi la ce m-am uitat, nu ştiu.

 

 

Aşa mă ţine de vreun ceas, de cînd am plecat cu camionul din schelă. Abia m-am urcat în cabina camionului şi-a pornit motorul, că şoferul meu s-a şi prezentat: „Eu sînt cel mai vechi şofer din schela asta, am venit aici încă din 1949“ ... Cînd m-am uitat pe geam, să văd pe unde mergem, bineînţeles că a trebuit să contemplu lumea prin ochii comentatorului meu: „Cînd am venit aici erau numai bolovani şi-acum locul s-a schimbat într-atîta încît nici eu nu-l recunosc“ ... Trecînd pe lingă un şir de sonde, însoţitorul a crezut necesar să-mi dea lămuriri: „Aici e celebra Tazlău, care a dat cea mai mare producţie (mi-a spus şi cît pe zi, dar am uitat), iar dincolo e o sondă istorică, fiindcă ea a descoperit Zemeşul...“ Mă uit la apa cristalină a pîrîului ce curge pe lîngă drum şi aştept comentariul, care bineînţeles nu întîrzie: „V-am spus că şoseaua era plină de bolovani, aşa că acum 4—5 ani, preferam să urc la deal, chiar pe albia pîrîului“ ... Astăzi Zemeşul arată ca oricare centru petrolifer de pe valea Prahovei, cu blocuri înalte, cu sonde răspîndite printre case, cu parcuri de rezervoare. „Să fi văzut ce era aici cînd veneai noaptea! Erau granice, multe ca stelele şi-o luminăţie de credeai că e Bucureştiul!“ ... Mai mergem cît mai mergem şi şoferul iarăşi îmi zice: „Iarna veneau urşi pe aici. Treceam odată cu maşina şi văd lume multă, adunată ca la urs! Şi ce să vezi dumneata, era chiar un urs adevărat! Venise nu ştiu cum încoace. L-au alungat cu cîini şi nu s-a mai întors.“ Povestea asta nu ştiu de ce a spus-o, că doar n-am văzut nici un urs?! Probabil că se plictisise de atîta tăcere.

 

 

Şi-acum urcăm pe serpentina asta abruptă, dar șoferul camionului face pe grozavul: „Să vie sutamiiștii să facă pе-aici trei sute de mii de kilometri! N-o să urce nici măcar o pantă, și-o să cînte de șapte ori „Te salut, Roma!“ ... Cred că acest om poate trece drept o gazetă vorbită a schelei. La înapoiere, era cît pe ce să mă convingă să mă-ntorc la Zemeş şi de-acolo să iau autobuzul, deşi eram numai la doi kilometri de destinaţie. Dimitrie Cantemir zicea că vechii moldoveni, cînd n-aveau oaspeţi la masă, trimiteau să fie poftit întîiul necunoscut întîlnit pe stradă. Cred că şi şoferul ăsta ar invita pe orice pieton în cabina lui, numai să aibe cu cine să stea de vorbă.

 

 

Toată istoria industriei petrolifere moldoveneşti poate fi exprimată în două fraze: Pînă în 1948, în regiunea Moineştilor, s-a forat cu utilaj vechi, de mult ieşit din uz (sistemul rotativ s-a introdus în Moldova abia în 1947 (cînd, în Valea Prahovei acesta exista încă de la începutul secolului). Astăzi în Moldova majoritatea sondelor (nouăzeci la sută) folosesc turboburul, pe cînd în Valea Prahovei acest procedeu modern e abia în curs de introducere. Vechile raporturi între regiunile petrolifere, stabilite sub capitalism, încep acum să se modifice, lăsînd loc unei dezvoltări armonioase, simultane, în toate schelele.

 

 

„Moldovenii sunt ospitalieri, ne-au primit bine — îmi zice un prahovean. Le place să vorbească, să povestească fel de fel. înainte de a intra în schimb fac cerc şi stau de poveşti. La şedinţe vorbesc frumos, cu calm. E drept că sunt mai moi în mişcări decît cei din Valea Prahovei, dar sunt inteligenţi. Dau cîte o soluţie, că te miri de unde au scos-o“ ...

 

 

Am cunoscut trei fraţi din Zemeş, toţi trei lucrează în aceeaşi schelă în posturi-cheie, au devenit membri de partid, deşi sînt încă foarte tineri. Cel mai mic, Vasile, de 21 de ani, e mecanic la atelierul de întreţinere. Cel de-al doilea, Clement, în vîrstă de 27 de ani, e maistru electrician, dar stă pe post de inginer, ca şef energetic al schelei. Şi-n fine, cel mai mare, Nicolae, în vîrstă de 29 de ani, e brigadier de intervenţie, adjunct al şefului de secţie, căruia îi ţine locul cînd acesta pleacă în concediu. Şi pînă acum zece ani de zile, cînd pe drumurile Zemeşului umblau iarna urşii, aceşti fraţi Dîrlău, rămaşi orfani de tată, nu erau decît nişte tăietori de lemne şi cărăuşi de buşteni. Descoperirea petrolului, instaurarea rînduielilor socialiste, au adus un nou ritm de viaţă în aceste locuri. în cîţiva ani de zile, Clement, de pildă, schimbă o sumedenie de ocupaţii: după absolvirea învăţămîntului elementar, e mecanic, apoi face un curs de operator cinematografic la Moineşti, apoi urmează o şcoală de petrol tot aici, apoi lucrează la Zemeş, face armata, se întoarce din nou în satul natal şi devine şef energetic, din fost tăietor de lemne şi din fost operator cinematografic. Toate aceste cotituri neprevăzute au avut loc într-un sat, zăvorit pînă mai adineauri în valea sălbatică a Zemeşului.

 

****

 

Pledoarie pentru Lucăceşti — Vreau să precizez de la început. Mai toate argumentele în favoarea Lucăceştilor nu-mi aparţin mie. Argumentul meu e ultimul, în legătură cu copiii. Celelalte, mai substanţiale, mi-au fost sugerate — poate vă veţi mira — de un bucureştean, stabilit la Lucăceşti, şi care găseşte acestui mic centru urban unele avantaje chiar faţă de oraşul său de origine. Iată care este părerea lui: „Eu judec o localitate după gradul în care îmi poate satisface nevoile mele materiale şi spirituale, în mod civilizat. Ori Lucăceştiul mă mulţumeşte din acest punct de vedere. Să nu uităm, fac o paranteză, că sîntem aici cum se spune: «într-un fund de ţară» că totul s-a clădit din temelii, dar constructorul n-a făcut nici un rabat, din ceea ce trebuie unui oraş. Poţi să stai cît timp vrei şi să găseşti tot ce îţi este necesar, fără să faci un pas dincolo de hotarul oraşului nostru. Dar, să începem cu lucrurile elementare. Locuinţa: apartamente în blocuri, cu toate dependinţele trebuitoare, ca în orice oraş, între blocuri, aşezate la dinstanţă unul de altul, sunt spaţii verzi, circulaţia de vehicole nu e mare, deci aer curat şi linişte. Poţi zice că sunt condiţii de staţiune climatică. Iată un argument în favoarea Lucăceştilor. Magazine ca: alimentara, aprozar, confecţiuni şi încălţăminte, chioşc de pîine, măcelărie, piaţă, frizerie, — te hrănesc, te-mbracă şi te ferchezuiesc. Vrei să te distrezi, te duci la club. Aici joci un biliard sau un şah, împrumuţi o carte sau asişti la un spectacol în sala de festivităţi. E o sală pentru care ne pot invidia şi oraşele mari, încăpătoare, frumoasă, cu fotolii tapiţate în plus. Seara, te poţi duce la restaurantul „Pietrosul“ unde cîntă o orchestră. Te îmbolnăveşti, policlinica e colea, la doi paşi, dotată cu aparate moderne. Faci un copil şi nevasta lucrează în producţie, îl încredinţezi la creşă. Creşte mai mare, tot aici îl dai la şcoală. Poate cu distracţia sîntem în urmă faţă de oraşele mai mari, în schimb copiii au unde să sburde în voie! Dar dacă eşti pasionat după spectacole, poţi să-ţi procuri un televizor şi eşti în directă legătură cu viaţa culturală din Bucureşti. Aici, fiecare apreciază, după situaţia lui, însă eu, ca tată de familie, sunt pentru Lucăceşti. Vara poţi merge la ştrand. E un bazin mare de înot, şi alături, cîteva terenuri de baschet, de volei, de tenis, în care oraş mare le ai pe toate astea la îndemînă, atît de aproape şi atît de armonios îmbinate. Am citit undeva că urbanistica socialistă modernă, propune construirea unor microraioane, dotate cu tot ce e necesar traiului, distracţiei şi odihnei pentru o populaţie de cinci—şase mii de oameni! îmi închipui că aceste microraioane sunt nişte mari unităţi urbane, locuite de oameni care muncesc şi convieţuiesc după regulile socialismului, cam aşa cum este şi oraşul nostru. După mine şi aceasta e un argument în favoarea Lucăceştilor.

 

 

Mie îmi place Lucăceşti, mai ales, pentru că e un încîntător paradis al copiilor! Ca orice localitate industrială, oraşul are orele lui, diferite, care-i reglementează viaţa intimă. Dimineaţa, la ora schimbului, străzile lui se animă de oameni îmbrăcaţi în straie de lucru, care merg repede către autobuze, sau urcă pe dealuri către sondele din jur. Vine apoi ora gospodinelor care pleacă după tîrguieli în magazine, sau către piaţă. Şi după aceea, pentru toată dimineaţa, Lucăceşti devine un oraş al copiilor de parcă n-ar avea locuitori de altă vîrstă. Sînd foarte mulţi copii. Cam cîte 30—40 în fiecare bloc — mi-a spus careva. Pe stradă, îi surprinzi în cele mai diverse împrejurări. Unii pun stăpînire pe porţiuni mari de asfalt şi joacă fotbal. Alţii preferă ciclismul şi aleargă cu toată viteza pe trotinete. Fetiţele se joacă de-a v-aţi ascunselea prin zonele verzi. Zăreşti de departe un punct roşu în iarbă, crezi că-i trandafir, dar cînd vii mai aproape recunoşti că e o fetiţă cu fundă roşie în păr, în altă parte, două fetiţe stau lingă un trunchi de copac, într-o atitudine solemnă, pe cînd partenera lor de joc le fotografiază, cu un aparat de carton. Asemenea jocuri, în care sunt imitaţi cei mari, au totdeauna un aer foarte serios. Mai încolo, o fetiţă duce un tub metalic la piciorul alteia, închipuindu-şi că e o doctoriţă care face injecţii. Mai mulţi copii au făcut grup în jurul unui cărucior, în care doarme un sugaci. Alţi doi, probabil frate şi soră, merg ţinîndu-se de mînă, la aprozar, unul duce sacoşa iar celălalt banii. După masă, toţi aceşti prichindei, se năpustesc spre club, şi găsesc nenumărate stratageme de a se strecura în sala de spectacole, unde ocupă primele rînduri. Fiindcă cei care nimeresc mai în fund, trebuie să stea în picioare, sau chiar să se ridice în vîrfuri, ca să poată zări scena. Crescînd într-o lume care le suscită interesul, în cele mai diverse domenii, nici nu te mai miră faptul că printre cetitorii bibliotecii sunt copii de la 10—11 ani, elevi într-a 5-a elementară, în fișele cărora pot figura cîteva zeci de cărţi, avînd alături de basme, pe Jules Verne, pe Nansen, St. Zweig sau Dickens. Vara, copiii dau buzna la ştrand şi-l pun în mare încurcătură pe bătrînul paznic, deoarece fiecare pretinde că tatăl său e petrolist şi are drept de intrare gratuită. Ei se urcă pe acoperiş, se-ncuie în cabine, sar în apă fără să ştie să înnoate, încît moşul e toată ziua cu inima cît un purice să nu se întîmple ceva. Grija asta îl roade mai rău decît reumatismul căpătat în războiul din 1916—1918, cînd a umblat pe jos la „capătul ţării“, pînă i s-a dus talpa şi i-a intrat zăpada în bocanci. A scăpat de la moarte ca prin urechile acului, gloanţele spintecîndu-i raniţa şi capela, încît îl întreba pînă şi ofiţerul: „Dumneata, sergent, nu mai mori?“ Şi acum, poftim, să te dea gata copiii din Lucăceşti!”

 

Din Revista Urzica

 „Secţia de mobilă a întreprinderii industrial raionale Moineşti face economii greşit înţelese la anumite materiale în dauna calităţii produselor.

— Cu toate că am redus substantial preţul de cost, observați, scaunul nostru tot patru picioare are!”

Revista Urzica - 1961 (sursa Arcanum)

Imagini de la carotaj

„Activitatea staţiei de carotaj radioactiv la schelele petrolifere din Moinești

PETROLIFERĂ

....Se vor intensifica lucrările pentru creşterea continuă a rezervelor. În acest scop forajul de explorare va crește cu 55-60 % în comparaţie cu primul cincinal, extinzîndu-se forajul și în regiuni noi.

Se vor mări vitezele de foraj cu cel pufin 25% prin extinderea metodelor avansate.”

1956 (Revista Știință și Tehnică -sursa Arcanum)

1960 (Revista Magazin -sursa Arcanum)

Ambele sunt îmbunătățite cu AI.

Lucăcești

 

„…..Dar ceea ce caracterizează noutatea acestui peisaj ce se creează, ca o sinteză a celor arătate, este apariţia noilor oraşe şi un prim exemplu in acest sens il constituie oraşul petroliştilor, Lucăceşti.

În apropiere de Moineşti, intr-un loc ocolit odinioară de marile drumuri şi neglijat de cartografi, au prins a se inălţa acum ciţiva ani siluetele primelor blocuri, locuinţe ale sondorilor.

Printre casele albe, dotate cu tot confortul au apărut parcuri, străzi drepte mărginite de trotuare pe care tropăiesc in drum spre şcolile noi, paşii neastimpăraţi ai primilor cetăţeni cu certificate de naştere din Lucăceşti. Magazine moderne şi restaurante, cinematograf şi edificii administrative vin să completeze atmosfera orăşenească. Mîndria petroliştilor de aci o constituie insă frumosul club „M. Eminescu".

Privit de pe dealurile vecine, ziua, ca şi noaptea, Lucăceştii răspindeşte o atmosferă de tinereţe, care se transmite intregului peisaj din jur; este aceeaşi pe care o intilnim in atitea şi atitea alte locuri in ţara noastră, atmosfera unei vieţi noi.”

Alexandru Roșu – aspirant în științe geografice

Știință și tehnică – 1959 (sursa Arcanum)

Vasile Alecsandri şi învăţătorul Costache Mitici din Bucşeşti

 

 

Bucşeşti, comună răzeşească de pe Tazlăul de Sus, număra la 1865 circa 500 de familii, cu 38 copii pentru clasa I, aşa cum indică „Anuarul general al Instrucţiunii publice pe anul 1864—1865" de V. A. Urechia (Bucureşti 1868). După adoptarea legii instrucţiunii din 1864, care prevedea obligativitatea învăţămîntului primar, la Bucşeşti se înfiinţează, în toamna lui 1865, clasa I, avînd ca prim învăţător pe Alecu Barna, absolvent al cursului primar şi preparandial. Şcoala era întreţinută de comună şi funcţiona în local închiriat şi construit din vălătuci. Pe sigiliul şcolii erau gravate stemele Moldovei şi Ţării Româneşti şi următoarea titulatură: „Şcoala de model a comunei Bucşeşti, din plasa Tazlăul de Sus, Judeţul Bacău".

Lui Alecu Barna i-a urmat ca învăţător Ia Bucşeşti Costache Mitici, începînd din 1867. Acesta s-a bucurat de protecţia poetului Vasile Alecsandri, față de Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, de atunci. Învăţătorul fusese victima unei măsuri abuzive a primarului Costache Palade Ceauşu, în casa căruia funcţiona şcoala, cu clasele I şi a Il-a. In urma unor neînţelegeri de ordin personal cu primarul la care contribuise din plin şi nevasta acestuia, Costache Mitici „este pus în disponibilitate din cauză de neglijență“. In situaţia de a nu mai avea cu ce se întreţine, învăţătorul apelează la sprijinul lui Vasile Alecsandri. Poetul, aflat la Mirceşti, scria ministrului la 12 ianuarie 1876 :

 

„Iubite Domnule Maiorescu,

Îmi Iau libertatea să intervin în favoarea unui vechi profesor (un de economie politică)... care după opt ani de serviciu a fost victima unui primar ţîfnos... Numele lui este COSTACHE MITICI —, catedra lui era o modestă catedruţă de şcoală primară in satul Bucşeşti, comuna Podurile — plasa Tazlăului de Sus, judeţul Bacău. Sărmanul! In fine şi-a găsit Bacăul! Şi astăzi este pus în disponibilitate din cauza de neglijentă...

Iată istoricul acestei lamentabile tragedii cîmpeneşti. Acum se aşteaptă deznodămîntui final. Cine este chemat a-I decide ? Ministrul. De aceea mă adresez la Ministru, cu rugămintea ca să reintegreze pe pacient în funcţia de profesor şl, chiar dacă acesta ar fi oarecum culpabil de ceva neglijenţă să fie iertat pentru astă oară, în consideraţia slăbiciunii naturii omeneşti şi mai cu seamă româneşti.

Eu răspund pentru dînsul că în viitor el se va feri de asemenea păcat ca dracul de tămîie şi ca bucureşteanul de slujbă fără leafă.

Complemente respectoase D-nei Maiorescu.”

V. ALECSANDRI

 

C. Mitici fiind reintegrat în funcţie, şcoala s-a mutat în casa lui Gheorghe Ion Ariton, care fiind căsătorit cu Balaşa, sătenii numeau casa şcolii „la Balaşa". Casa Balaşei era peste drum de actualul local nou al Şcolii generale din Bucşeşti. După terminarea primelor două clase, unii dintre elevi urmau cursurile Şcolii domneşti din Moineşti, unde era director David Climescu, cel care in 1877 oferise intreg salariul pe trimestrul I pentru sprijinirea războiului de independenţă.

Neculal I. BIBIRI

 

Steagul Roșu Bacău -1972 (sursa Arcanum)

Matricole

În comentariile postării de pe Facebook, despre profesorul Mircea Călin, unul dintre membrii grupului a postat o fotografie cu două matricole: prima din perioada 1962–1970, iar cea de-a doua din 1970–1974. Cu siguranță, unii dintre dumneavoastră le-au avut.

Ce amintiri vă trezesc?