Biblioteca Clubului" 23 August" din Moineşti, 1968

 „Biblioteca Clubului "23 August", astăzi Clubul "Lira", a fost înfiinţată de subsemnatul în anul 1967 şi extinsă ulterior prin comasarea bibliotecilor sindicale de la toate întreprinderile şi instituţiile de pe raza orașului cu excepţia celei de la Schela de foraj, şi a funcţionat până în primavara anului 1970, fiind, apoi, desfiinţată/mutată după plecarea mea.

VICTOR MACARIE

Foto: Paul Dumitrescu -Inedit”

Revista Ava- nr.1, 2003

GLOSE -DESPRE NAŞTEREA UNEI PASIUNI

 „Trecător prin Moineştii anilor 1960-1970, am fost fascinat de personalitatea atât de complexă şi chiar controversată uneori a celui mai reprezentativ fiu al acestei urbe, poetul Tristan Tzara. Lipsit de surse bibliografice, deşi lucram într-o bibliotecă, am recurs la serviciile presei, cerând, de la unele reviste de cultură, informaţii despre viaţa şi activitatea acestuia. Am intrat astfel şi în corespondenţă cu unii dintre reprezentanții literaturii şi artei avangardiste românesti. În paralel cu activitatea epistolară, am reusit să obtin aprobările necesare fotografierii actului de nastere al poetului. Fotograful Paul Dumitrescu a făcut fotocopii, sculptorul amator Traian Caloianu a modelat un mic bust al lul Tzara în gips. Am adunat si unele decupaje de prin reviste şi ziare pentru a organiza o vitrină dedicată distinsului fiu al Moineştiului. La exponatele menţionate am adăugat două apariţii editoriale de excepţie, este vorba despre „Avangarda artistică a secolului XX” de Mario de Michelli, volum în care personalitatea lui Tristan Tzara este foarte bine conturată, şi culegerea de versuri în doua volume „Poezia română modernă- De la Bacovia la Emil Bota, Antologie şi note” de Nicolae Manolescu, ştiut fiind că în volumul al II-lea sunt incluse cinci poeziisemnate de poetul dadaist. De retinut că această antologie, spre regretul tuturor, a fost retrasă imediat din librării şi din biblioteci. Dar, cu toate acestea, prin abilitatea librăreselor grecoaice Caliopi şi Elefteria, precum şi a mai tinerei, pe atunci, Maria Tudorache am reusit să le cumpăr şi să le expun în amintita vitrină. In felul acesta am început să atrag atenţia cititorilor care frecventau vremelnica bibliotecă şi dintr-un total necunoscut în oraşul său, Tristan Tzara începea să suscite interesul public.”

------

„Aşa se face că atunci când s-a pus problema organizării unei consfătuiri cu personalul de îndrumare a activităţii culturale din judeţ s-a găsit cel mai prielnic prilej de a se organiza comemorarea a cinci ani de la moartea acestuia, manifestare pentru care am invitat trei dintre corifeii literaturii şi artei avangardiste româneşti, poetul Saşa Pană, eseistul Ştefan Roll şi pictorul M. H. Maxy, personalități care îl cunoscuseră personal pe poetul răsturnător de tipare învechite.

Aşa cum o impuneau cerinţele ospitalităţii, invitaţii bucureșteni au trebuit så fie întâmpinaţi în Gara Comăneşti, ocazie pentru care m-am dus din timp în oraşul de pe Trotuş şi am luat cu mine la gară pe fotograful Vasile Zaharia, pe care l-am "instruit" să facă câteva instantanee în momentul întâlnirii mele cu oaspeții.

---------

De aici am plecat cu un microbuz, care a avut şi o pană, spre Moineşti. Pe traseu devenisem un autentic ghid turistic, prezentând oaspeţilor dealurile Hanganilor şi mahalaua Moineştiului pictate la 1909 de Ştefan Luchian; parcul băilor, celebru altădată, atunci rămas în paragină; diversele dughene peste care încă nu intraseră buldozerele şi chiar blocul ce se construia pe locul unde fusese casa în care s-a născut Tristan Tzara (Samueli Rosenstock). La Clubul "23 August" ne aşteptau câteva sute de participanti: muncitori, intelectuall, elevi şi chiar studenţi de la Institutul pedagogic din Bacau, toţi dornici să afle cât mai multe informații despre poetul de anvergură europeană şi despre care tocmai în oraşul său natal se ştia atât de puţin. Rând pe rând, Saşa Pană, Ştefan Roll şi M. H. Maxy, au evocat figura iniţiatorului şi mentorului dadaismului, a autorului „Primelor poeme” şi al atâtor alte opere literare de valoare europeană sau universală care, din nefericire, încă nici până în prezent nu sunt traduse în limba sa maternă.

--------

După discursurile maraton de câteva ore, au urmat unele momente artistice susţinute de elevii liceului şi o seară de dans pentru tineret.

--------

A doua zi au fost momente mai relaxante, o plimbare prin oraş cu Saşa Pană, acesta admirand mult arhitectura nouă a oraşului, care era un mare şantier. L-am condus la locul unde a fost casa familiei Rosenstock. Era în construcție blocul la parterul căruia se afla CEC-ul. Aici, am chemat, din atelierul sau de vizavi, nu prea departe de acel loc, pe fotograful Gică Diaconu şi ne-am fotografiat împreună şi cu profesorii Daniel Nicolescu şi Guţă Mireanu, implicaţi şi ei în realizarea acelei manifestări...”

Victor Macarie

Foto: V Zaharia - inedit-

M.H.Maxy, Saşa Pană, Ştefan Roll şi Victor Macarie în Gara Comăneşti

5 decembrie 1968

sursa Revista Ava -2003

AMINTIRI - „ŞTEFAN LUCHIAN”

 „Toate greutăţile avute pe Valea Prahovei n-au reuşit să stingă focul artei ce-i ardea în suflet.

Deşi la Brebu spunea ,,Fac ultima încercare cu peisajele“, vara următoare n-a rezistat ispitei, la gîndul că va trece pe poteci umblate de Grigorescu, şi a ales Moineştiul.

Chinul voiajului cu automobilul anului 1908 i-a dat îndemnul să facă drumul, în lungul Moldovei pînă la Moineşti, cu trenul — mijloc mai simplu.

Instalat în casa unui gospodar, la marginea tîrgului, lîngă spital şi aproape de gară, de a doua zi a început lucrul.

Moineştiul, proaspăt declarat oraş, avea judecătorie, spital, farmacie, şcoli ; exista un cerc de intelectuali, vara — vilegiaturişti.

Tata fiind de prin partea locului şi-a găsit sumedenie de rubedenii, tot moldoveni primitori. Organizau excursii, pic-nicuri la pădurea de aluni, de peste drumul casei noastre, ca să-i fie aproape lui Ştefan. Invitaţiile curgeau, dar noi ne dusesem pentru altceva acolo. Rar primea Ştefan să meargă pe undeva. La una din aceste reuniuni, băiatul gazdei veni şi el cu o pictură şi-l roagă să i-o corecteze. Era portretul directorului. După o aruncătură de ochi îl auzii pe Ştefan: „Ce portret, ăsta-i spirit denaturat, nu portret. Fugi acasă şi adu-mi repede cutia cu vopsele“. Nu l-a corectat, l-a făcut din nou. Cine o fi fost acel domn director ? Ce norocos! S-a făcut cu un portret al lui Luchian, aşa pe negîndite şi pe neştiute.

De la Moineşti a adus o serie de peisaje care se întrec unele pe altele, mai toate uleiuri.

Aici transportul, pentru a face faţă subiectului, era mai uşor căci se găseau nişte trăsuri, cam mici, dar bineînţeles, mai comode decît carul cu boi de la Brebu.

Dimineaţa era văzut, cu trăsura încărcată, trecînd pe dinaintea prăvăliilor legate una de alta cît ţine tîrgul.

Pînă la peisaj făcea drum lung, ore de zdruncinătură. Ştefan, tot obosit, se întorcea acasă zdrobit de oboseală, de pătimirea frumuseţii, zugrăvind privelişti sănătoase cu bucuriile luminii.

Îl mai apuca ploaia, ei trebuie să-i mulţumim, să-i fim recunoscători, pentru ajutorul ce i-a dat să înfăptuiască cele două bucăţi: „Moara” şi „După ploaie”, cu cerul răscolit de furtună, nori inchişi, nici o rază de soare, unde numai contrastele luminează.

Cit l-au durut acele timpuri ! E gonit de ploaie, dar sufletul lui vrea să pună pe pinză tot ce vede şi, mai cu seamă, tot ce simte.

Elanul tinereţii şi al sănătăţii izbucneşte in această ,,Moară“. In faţa ei dintr-o dată s-a simţit tinăr şi sănătos.

În afară de tablourile intitulate simplu — peisaj, unele au nume proprii: „Pe valea Hînganilor”, „La şesuri”, „Pădure de mesteacăn”, „Priviri asupra Moineştiului”, adevărate bijuterii, bătute in pietre scumpe, scînteietoare de culoare. La marginea satului — copacii, in fund, după un tăpşan ce inchide valea care incepe, cerul innourat, in planul din faţă o colibă, intre straturi de ierburi, in culori diferite.

Tot la Moineşti, a găsit două tipuri interesante: unul după care a făcut pastelul intitulat „Cap de evreu”, roşu la faţă, plin de sănătate, cu ochi de viezure, barba şi părul alb, vorbăreţ, vesel. Cit a pozat, a tot povestit, incă ne vorbeşte, iar „Hahamul din Moineşti”, un cărturar, priveşte in jos mîhnit că pozează — zicea că e contra legii — avea remuşcări că s-a lăsat înduplecat să i se ia poza şi stătea nemişcat.

Figura lui gravă şi inţeleaptă se preta pentru ulei, din a cărui modelare se arcuieşte fruntea lată, luminată de gînduri socotite — interpret larg in pete mari.

Cu această vară se incheie seria peisajelor lui. Cît a stat la Moineşti, a lucrat mult şi fără răgaz.”

LAURA COCEA

Articol din ziarul „Argeș” din 1968 (sursa Arcanum)

Dacă vreți să vedeți tablourile amintite în articol, acestea sunt reunite într-o postare dedicată lui Ștefan Luchian pe blogul Moineștiul Pozitiv, la următorul link:

https://moinestipozitiv.blogspot.com/.../moinestiul-vazut...

Vezi mai puţine

Din revista „Curierul Misionar”

 Două fotografii cu membrii ai Comunității Adventiste de Ziua a Șaptea din Moinești, publicate în revista „Curierul Misionar” în anul 1938 (sursa: Arcanum).

„Curierul Misionar” a fost publicația oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în perioada interbelică. Fotografiile sunt legate de „Campania de Toamnă”, organizată anual de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea pentru susținerea activității sale misionare și editoriale.

Fotocronica noastră

 În Flacăra Moineștiului din anul 1964, la rubrica „Fotocronica noastră” sunt prezentate trei fotografii.

Deoarece ultima imagine era foarte neclară, am apelat la ajutorul inteligenței artificiale pentru a-i îmbunătăți calitatea și pentru a încerca să identificăm locul în care au fost amplasate panourile. Unde credeți că erau amplasate ? Eu cred că se aflau în lângă Clubul 23 August.

sursa Arcanum

Spitalul din Moinești - 1973

 

sursa Arcanum

Imagine cu spitalul din Moinești aflat în construcție, în anul 1973, apărută în ziarul Steagul Roșu. Detalii despre construcția spitalului sunt postate în următorul link:

https://www.facebook.com/groups/1388966862441540/posts/1590614475610110/

În preajma examenelor

 „La şcoala din comuna Ardeoani, raionul Moineşti, unde sînt învăţătoare, părinții multor copii vin la sfatul învăţătorilor şi se interesează cum învață copiii lor și ce obligații au ei față de şcoală. Aceşti părinți organizează în mod plăcut şi cu rost timpul liber al copiilor lor, împăcînd în acelaşi timp învăţătura cu joaca şi ajutorul în gospodărie.

Maria Munteanu, de exemplu, de fiecare dată cînd mă întîlnesc cu ea, mă întreabă: „Cum mai învață fata mea, tovarăşă învăţătoare, eşti mulţumită de ea, e cuminte?"

Tot aşa de grijulie e şi Virginia Bujor. Ea vine la şcoală, se interesează de notele copilului ei şi cîteodată mă roagă să asiste la lecţii. Zilele trecute au venit la mine Lina Petcu și Eleonora Sărăcuțu şi m-au întrebat cum să-şi ajute copiii acum, cînd sînt atît de preocupați de pregătirea examenelor. Ele mi-au ascultat sfaturile.

Copiii lor vin acum la şcoală mai bine pregătiţi şi au devenit disciplinaţi.

Mai sînt însă în sat şi părinți care cred că dacă şi-au dat copilul la şcoală şi-au făcut datoria. Ei socotesc că numai învăţătorul singur e obligat să răspundă de educația copilului. A. D., de cîte ori îi spun că băiatul ei nu învață, îmi răspunde cu nepăsare: „Dacă o vrea, o învăța... Învață-l, că d-aia ți l-am dat la şcoală".

Nimeni nu spune că prima datorie nu este a învăţătorului; dar dacă acasă, în familie, copilul nu are condiții de învăţătură, dacă nu e controlat, atunci toată munca noastră din orele de şcoală nu va da rezultate bune. Dacă elevul este trimis cu vitele la păscut şi pe la şcoală nu vine decît din cînd în cînd, dacă nu are un colţişor al lui liniştit unde să-şi facă temele, el va învăţa pe apucate şi nu-şi va însuşi niciodată cum trebuie materia. C. B. şi E.T., deşi sînt copii inteligenți, vioi, au rămas codaşi la învăţătură, tocmai pentru că mamele lor nu se ocupă cum trebuie de ei.

Toți părinţii ar trebui să înțeleagă mai ales acum, în preajma examenelor, cîtă nevoie au copiii de o viață organizată, liniştită, de mult timp liber pentru a-şi însuşi temeinic cunoştinţele care le vor fi de folos toată viața.

ANA CUCU

învățătoare la Şcoala de 7 ani din comuna Ardeoani, raionul Moineşti”

Ziarul Săteanca -1955 (sursa Arcanum)

O bibliotecă sătească

 

„Biblioteca şcolară şi sătească din Scorţeni-Bacău este una dintre cele mai vechi din judeţul Bacău.

Ea a luat fiinţă in anul 1897, adică în urmă cu nouă decenii. Întemeietorul ei este Theodor Demetrescu, al treilea invăţător şi „diriginte“ (adică director) al şcolii scorţene, de la înfiinţarea în Pustiana (1860) şi mutarea ei in Scorţeni (1865).

O condică de procese-verbale de inspecţie, aflată in Arhivele Statului — Filiala Bacău (fondul Şcoala Rurală — Scorţeni) este singura sursă de informaţie pentru Theodor Demetrescu.

La 8 februarie, 1894, apoi la 4 noiembrie 1894, revizorul şcolar Toma C. Tabul notează mai întîi prezenţa elevilor : 40 in cl. I, 13 in cl. a Il-a, 3 in cl. a IlI-a, 4 in cl. a IV-a, 2 in cl. a V-a şi 1 in cl. a Vl-a, total 62, in februarie. În noiembrie sint prezenţi numai 50 de elevi. Revizorul mărturiseşte impresia excelentă pe care i-a făcut-o şcoala, ca „ispravă pedagogică“ şi constată că trebuie un al doilea invăţător şi un local propriu, deoarece localul existent, deşi era incăpător, adăpostea şi primăria.

Procesul-verbal din 11 martie 1896 afirmă ca directorul şi invăţătorul Theodor Demetrescu „face onoare corpului didactic si nu avea lemne de incălzit suficiente“. De aceea si şcolarii frecvenţi sint numai 43.

La 4 octombrie 1896, acelaşi revizor şcolar apreciază că „Dl. Theodor Demetrescu are vocaţiune şi pasiune pentru cariera didactică“. „...Faţă cu timpul şi cu mijloacele de invăţămint de care dispune invăţătorul“, se spune in procesul-verbal din 4 iunie 1897, se constată „progrese mari“, căci „invăţătorul titular al şcolii are vocaţiune pentru cariera ce şi-a ales“. Procesul-verbal din 23 februarie 1898, incheiat de acelaşi revizor şcolar, menţionează şi prezenţa unui al doilea invăţător, suplinitoarea Henrieta Pravetz iar la observaţii generale afirmă că „şcoala este bine condusă şi cu demnitate in persoana d-lui invăţător diriginte Th. Demetrescu“.N

Biblioteca infiinţată de Theodor Demetrescu avea 344 de volume.

Îmbogăţirea şi activitatea ei preocupă şi pe invăţătorii care au urmat intemeietorului său, I. Ercuţă din Cerdac—Bacău (1902), Grigore Tabacaru (1906—1907) şi Constantin Popovici. Grigore Tabacaru a transformat felul de a imprumuta cărţi copiilor intr-un adevărat cerc de lectură sătească.

În timpul lui Dimitrie Mareş (1921— 1949), biblioteca şcolii avea singură 261 de volume, iar biblioteca pentru săteni avea 430 de volume (in 1933).

În anul 1942, biblioteca pentru săteni avea 500 de volume.

In anii noştri de la 2480 de volume in 1965, in bibliotecile şcolare ale comunei, se ajunge la 8042 de volume, in 1984.

 Cedric N. MAGIRESCU”

 Almanah Ateneu 1988 (sursa Arcanum)