 |
| Pe aceste meleaguri sondorii coborau în puţuri cu burduful. |
Iată-mă din nou
la Lucăceşti. Am mai fost aici de câteva ori: prima dată prin 1948 sau '49, când pe aceste locuri de la marginea
Moineştilor încă nu era construit micul oraş nou al petroliştilor; am revenit
prin 1952, pe urmă încă o dată în 1955, apoi în 1959 şi în sfârşit astăzi, în
dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1963.
La început,
înainte de a se şti că în această regiune se găsesc uriaşe rezervoare de ţitei,
(pământul avea aici înfăţişarea bucolică a locurilor a căror esenţială raţiune
este agricultura) livezile cu pruni, fâneţele şi satele răsfirate în lungul
văilor sunt mai totdeauna singurele lucruri care îţi atrag atenţia.
Ciopoarele de oi
şi vitele scoase la păscut, printre pruni şi fagi, sunt în astfel de locuri o
prezenţă cu totul calmă şi obişnuită, până când echipele de geologi descoperă
că sub râul cu păstrăvi şi sub dealurile
cu pruni brumării stă de milenii, ca un fluviu încremenit sau ca o mare
vâscoasă, ţiţeiul. Din clipa ceea locurile în adâncul cărora a fost descoperit
noul zăcământ de ţiţei îşi schimbă radical înfăţişarea.
Apar o mulţime de copaci metalici,
neobişnuiţi, de o geometrie precisă, mult mai zvelţi şi mai înalţi decât prunii
şi fagii din împrejurimi, apar conductele groase, lungi de foarte mulţi
kilometri, apar cablurile subţiri, prin care aleargă, într-un fulger
neîntrerupt, curentul electric de înaltă tensiune, apar instalaţiile de foraj,
motoarele, barăcile muncitorilor, şi toate acestea la un loc conferă peisajului
acea înfăţişare industrială atât de specifică zonelor petroliere.
S-au scris mii de
pagini despre îngrozitoarea şi neomeneasca muncă a celor care au săpat primele
puţuri de petrol. Închipuiţi-vă o fântână adâncă de treizeci, patruzeci sau
chiar cincizeci de metri. Aci plutea ca
un corb negru nu numai pericolul prăbuşirii straturilor de pământ, ci şi
primejdia conjugată a exploziei gazelor, a incendiilor şi a asfixiei. Totdeauna
singur, omul cobora legat cu o funie în acest îngrozitor mormânt vertical. La gura
puţului erau patru oameni care pândeau fiecare mişcare, fiecare tresărire a
,,şufei’’, pentru a-l trage cu repeziciune pe ortacul lor la lumina zilei.
Săpătorul puţului nu putea, oricât de sănătos şi de rezistent ar fi fost, să
stea mai mult de cinci-şase minute, uneori nici atât.
Şi omul cobora în
puţ, ca şi cum ar fi coborât într-un infern dantesc. Ajuns la fund, acolo unde
peretele rotund era atât de îngust, încât pământul şi rocile dure îl strângeau
de umeri ca o menghină de dimensiuni neobişnuite, omul săpa mai departe, cu
dalta şi ciocanul. Sterilul era evacuat la suprafaţă într-o corfă de nuiele.
Câţi oameni au
murit în acei ani de la începutul exploatării industriale a petrolului numai
aici la Moineşti şi în valea
Lucăceştilor? Probabil că numărul lor s-a ridicat la câteva sute, dar la acest
număr trebuie să adăugăm miile de oameni
pieriţi în explozii, prăbuşiri, căderi în gol prin ruperea funiilor,
striviţi de roci şi pământ...
I-a fost dat
acestei străvechi zone petroliere să cunoască în timp trecerea de la cele mai
primitive mijloace de foraj şi extracţie la metodele cele mai moderne. De la
săparea puţurilor petroliere cu dalta şi ciocanul, până la forajul mecanic,
automat, de la scoaterea ţiţeiului cu vadra de lemn până la extracţia prin
erupţie şi prin pompe, de la transportul păcurii cu butoiul, în căruţă, până la
conductele moderne, o îndelungată istorie a fost înregistrată în această
străveche zonă petrolieră.
 |
| Deasupra celor mai vechi pământuri petrolifere, casele unui oraş tânăr. |
Chiar dacă nu are
o administraţie proprie, Lucăceşti este un oraş în cea mai simplă şi directă
accepţie a cuvântului. Aici locuiesc câteva mii de oameni, majoritatea
muncitori, tehnicieni şi ingineri la sondele petroliere din Valea Zemeşului.
Clubul, biblioteca, sala de cinematograf, restaurantul, policlinica,
magazinele, chioşcurile, străzile asfaltate, ştrandul, terenul sportiv, băncile
aşezate sub coroanele copacilor, rondourile de flori şi spaţiile verzi, toate
organizează, prin prezenţa lor, imaginea de viaţă citadină, definitiv stabilită
în aceste locuri.
Ultima oară când
am fost la Lucăceşti am vizitat apartamentul unui inginer, locuinţa unuia din
numeroşii ingineri petrolişti de pe Valea Zemeşului. Voiam să stau câteva ore
de vorbă cu el, să-mi istorisească întâmplări şi evenimente memorabile din
activitatea muncitorilor petrolişti. În drum de la birou spre casă, mergând pe
jos de la Moineşti spre Lucăceşti, el a avut timp să-mi relateze o astfel de
întâmplare petrecută la sonda 2 din Tazlăul Mare.
Sonda aceasta se
afla ,,în conservare’’. Nu i se pusese încă dop de ciment. Era o sondă de gaze.
Din imprudenţa unor copii care păşteau vitele în jurul sondei pe câmp, a luat
foc. Sonda avea oarecari scăpări de gaze la capul de erupţie. A fost nevoie de
intervenţie rapidă, fiindcă altfel se compromitea întreg zăcământul de gaze. O
caravană de maşini a pornit grabnic din Moineşti spre locul incendiului. De la
mare distanţă se vedea coloana de flăcări, înaltă de peste cincizeci de metri.
Doi oameni care s-au cerut voluntari pentru aceasta temerară acţiune, îmbrăcaţi
în costume de azbest, au intrat în flăcări şi, după ce-au înşurubat o conductă
la capul de erupţie, s-a început pomparea de noroi pe coloana verticală a
sondei. Focul a fost stins şi zăcământul de gaze a fost salvat...
N-am să uit una
din nopţile petrecute la Lucăceşti. O sondă se găsea ancorată la vreo 50 de
metri departte de fereastra odăii în care dormeam. Era o sondă în extracţie. Un
motor electric acţiona o pompă canadiană, una din acele pompe cu braţ
grosolan, dar harnic şi neobosit, fixat pe o roată enormă de oţel, care scoate
din măruintaiele pământului câteva vagoane de ţiţei pe zi, mergând săptămâni,
luni şi chiar ani de zile fără să se oprească. Seara, înainte de culcare am
stat câteva minute în faţa ferestrei privind la sonda aceasta atât de apropiată
şi la celelalte care se vedeau împrăştiate pe văile şi dealurile din
împrejurimi. Toate erau luminate şi apăreau ca nişte brazi de iarnă împodobiţi
cu lumânări.
Sursa: ,,Oraşe fără arhive’’ de Petru Vintilă, Editura Tineretului, 1964
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu