"Acum aproape 90 de ani un profesor al Şcolii de Băieţi din Moineşti îşi ia elevii şi porneşte cu ei într-o fascinantă călătorie prin toată ţara.
Era pentru prima dată cînd elevi din toată Valea Trotuşului, comăneşteni, moineşteni, trotuşeni, aveau să vadă cu ochii lor „pământul scump şi drag al ţării“.
Volumul „Ce mică-i vacanţa mare – Amintirile unui profesor“ este în curs de publicare în Colecţia Comăneşti.
Pînă atunci însă vă oferim în exclusivitate cîteva minunate pagini din acest volum."
Mulţumim domnului Fabian Anton care ne-a permis sa preluăm postările de pe pagina de facebook "Arhiva Comăneşti"
Partea I
PRIMELE PREGĂTIRI
De ceva timp mi-am tot spus că a sosit vremea să descriu neuitatul drum pe care l-am făcut în vara anului trecut cu elevii cursului superior al şcolii primare de băieţi din Moineşti.
Pentru buna organizare cât şi pentru reuşita acestei excursii mai întâi trebuie să amintesc numele colegilor mei, I. Lungu, V. Ghineţ şi N. Bujor ce, prin munca şi entuziasmul lor, au făcut ca totul să se execute în perfecte condiţii şi conform programului stabilit de acasă.
Pregătirea excursiei a început cu mult înainte de data în care trebuia executată.
În luna ianuarie se înfiinţase deja o bancă şcolară în care elevii îşi depuneau sumele de banii ce le prisoseau astfel că, la sfârşitul anului, le-a venit uşor să-şi completeze suma de 300 lei ce care trebuia s-o plătească fiecare participant.
De asemenea, părinţii fuseseră înştiinţaţi ca de Sfintele Paşti, când fac haine noi copiilor, toate să fie din acelaşi postav (în ceea ce priveşte culoarea).
Nouă ne-a rămas însă partea cea mai grea, aprobarea excursiei din partea ministerului, aprobarea reducerii de 75 % pe CFR., aprobarea acordării unui vagon special, contactul cu direcţiile şcolare pe unde aveam să trecem şi pregătirea serbării elevilor. Într-un cuvânt, întreaga pregătire morală a excursiei.
Toate acestea cereau muncă, muncă şi iar muncă şi, de voi spune că a trebuit să avem şi dese consfătuiri cu părinţii – pentru a le arăta însemnătatea hotărîrii luate şi a obţine de la ei învoirea copiilor – vă puteţi imagina greutăţile cu care am pornit la drum.
Cu toate astea, lucrurile s-au rezolvat şi am trecut cu bine peste toate.
Copiii participanţi au contribuit cu câte 300 de lei, cei săraci au dat şi ei mai puţin sau chiar deloc , iar din aceste contribuţii s-au strâns aproximativ 12 – 13 000 lei. Cum, din bugetul şcolii aveam încă 8 000 lei, dintr-o listă de subscripţie 8 500 lei şi din serbările date în timpul anului încă 4 000 Iei, am realizat un fond de circa 32 000 lei pe care l-am avut la dispoziţie în momentul plecării.
Într-un final itinerarul era stabilit, şcolile şi instituţiile cărora le scrisesem ca să le anunţăm ziua şi ora sosirii ne răspunseseră cu multă căldură şi entuziasm, aşa că ziua plecării sosise.
COMĂNEŞTI – TUŞNAD – SF. GHEORGHE
Este 1 iulie şi facem pregătiri febrile cu împachetarea lucrurilor, a veselei şi a alimentelor.
Copiii sunt echipaţi ca nişte adevăraţi turişti, au în pachete costumul naţional, două rânduri de albituri de schimb şi haine pentru piesa de teatru pe care trebuie s-o dăm în drumul nostru. În bandulieră îşi ţin bidonul cu apă iar în mână câte un steag tricolor.
Pe la ora 16 încep să sosească la şcoală elevi, părinţi şi public mult, mult.
Copii aleargă de colo-colo, doar-doar vor trece mai repede cele câteva ore până la plecare, prima de asemenea natură din istoria micului orăşel Moineşti. Fiindcă până atunci nu se mai pomenise ca elevii să plece timp de 15 zile de acasă...
Căruţele cu pachete porniră şi-n urma lor se formă coloana excursioniştilor, părinţilor şi a moineştenilor.
Fanfara militară, venită să delecteze publicul în timpul verii, ne conduse în marş până la gară în timp ce oraşul se trezise brusc iar străzile erau înţesate de lume.
Copiii păşeau mândri şi-şi dădeau importanţa cuvenită dar cine poate spune ce se petrecea în sufletul lor în acele momente, ce bucurie intensă încercau inimile lor sensibile?
Imaginaţia îi purta departe, prin ţară, prin localităţile pe care trebuia să le vizităm, pe care aveau să le vadă cu ochii lor, paşii lor să străbată pământul scump şi drag al ţării.
Convoiul se opri la gară, în faţa trenului gata de plecare.
Veni momentul despărţirii.
Of, de-aş putea descrie acel moment impresionant...
Mamele îşi îmbrăţişau şi sărutau îndelung scumpii copii, taţii erau cu ochii în lacrimi, publicul ne ura succes, sănătate şi voiaj plăcut.
Până şi noi, conducătorii expediţiei, eram înduioşaţi de acest moment emoţionant fiindcă ştiam că în sufletul fiecărui părinte se dezlănţuia o luptă cumplită, pe de-o parte fiindu-le frică să nu li se întâmple ceva copiilor, pe de alta dorind cu ardoare ca pruncii lor să vadă, să înveţe şi să cunoască ţara aceasta frumoasă, bogată şi scumpă.
Desigur că cea din urmă a învins, după ce noi ne luasem însărcinarea şi marea răspundere de a-i aduce înapoi sănătoşi şi tot aşa de voioşi.
Astfel s-a dat semnalul de plecare.
Maşina fluieră prelung iar trenul se puse în mişcare încet, scârţâind.
Un „ura“ voios spintecă văzduhul şi, în fluturarea steguleţelor, pe de o parte şi a batistelor, de cealaltă parte, ne despărţirăm de părinţi, de public, de Moineşti...
Partea a II a
Îngrămădiţi pe la geamuri, copiii, voioşi, continuă cu „ura“ şi cu fluturarea steguleţelor. Plăcut surprinşi de legănarea uşoară a vagonului se entuziasmează, cântă, vorbesc, ne întreabă mereu despre lucruri fără importanţă.
Coborâm mereu.
Comăneştiul se estompează în depărtare, încadrat de munţi şi de păduri.
O doamnă şi un domn, părinţii unui elev, ne acompaniază, conducându-şi copilul măcar până la prima staţie, câteva clipe să-l mai vadă, să-l mai răsfeţe, să-l sărute...
Cu lacrimi în ochi îl dau în grija noastră pentru a nu ştiu câta oară.
„Vai, 15 zile să nu-l mai văd!?“
Şi iar îl strâng la piept...
De la Comăneşti urcăm spre Ghimeş.
Peisajele sunt mai frumoase, munţii acoperiţi de păduri bogate, poienile cu turme la păscut, Trotuşul cu apele repezi şi spumegânde.
Amurgul iese de după dealuri lăsându-şi genele întunecoase însă micii noştri excursionişti nu par obosiţi deloc. Cântă, vorbesc, privesc pe geam, întreabă despre unde vor dormi, despre mâncare, despre localităţile din jur...
Doar un ordin scurt şi toţi copiii îşi scot pacheţelul cu de ale gurii, masa fiind animată de discuţii aprinse despre excursie, mulţi dintre ei anticipând lucruri cunoscute doar din cărţi...
În legănarea plăcută a trenului copiii adorm unul câte unul, pe bănci cu capul pe pachet, înveliţi cu pleduri şi haine groase.
Doar oprirea bruscă a trenului îi trezeşte. Sunt dezorientaţi şi oarecum speriaţi.
Intervenţia noastră îi aduce la reali-tate însă. Surâd fericiţi, ştiindu-se în excursie. Adoarme fiecare cu aceeaşi uşurinţă copilărească. Unii vorbesc prin somn, se ceartă, rostesc cuvinte de neînţelese.
Noi – cei de veghe – încuiem cu grijă uşa vagonului şi ne culcăm cu rândul, în aceleaşi condiţii ca şi elevii.
Noi – cei de veghe – încuiem cu grijă uşa vagonului şi ne culcăm cu rândul, în aceleaşi condiţii ca şi elevii.
Dimineaţa ne trezim în Petru-Rareş.
Copiii se spală, se curăţă, îşi fac toaleta.
În acest timp noi pregătim ceaiul la maşinile „Primus,“ punem miere de albine pe felii de pâine şi masa de dimineaţă e gata.
Cei 45 de excursionişti îşi iau porţia şi niciunul nu e mofturos la mâncare...
După o oră – conform itinerarului – suntem in minunata localitate balneo-climaterică Tuşnad.
Coborim.
E prima localitate pe care o vizităm.
Copiii, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, se aşează în rând.
Urcăm pe aleea splendidă ce duce în staţiune. Lume puţină.
E prea matinală ora.
Vizităm băile, ne plimbăm, admirăm...
Vizitatorii au început să iasă.
Mulţi ne înconjoară, ne întreabă, ne admiră pentru o astfel de iniţiativă îndrăsneaţă.
Timpul se schimbă brusc: nori, vânt, ploaie deasă şi măruntă.
Ne retragem la restaurant.
Copiii sunt nerăbdători căci le este foame...
Cum lumea care ne înconjoară cere insistent să cântăm ceva împreună cu şcolarii le îndeplinim dorinţa, fiind răsplătiţi cu aplauze furtunoase.
Un domn se desprinde din mulţime şi ne vorbeşte:
„Vă admir. Am iubit şi iubesc copilăria. Să Ie-o dăm toată copiilor căci e a lor. Dumneavoastră, învăţătorii, mai mult ca oricare, trebuie să formaţi oamenii de mâine pe care să se bizuie ţara.
Excursiile şcolare sunt mijloacele cele mai fericite pentru sănătatea intelectuală a tinerimii.
Ele dezvoltă dragostea de ţară, sentimentul patriotic, fac pe orice român să se simtă strâns legat de pământul strămoşesc.
Dragostea de ţară şi de neam îl ridică pe individ deasupra conservării de sine şi-l împinge la suprema jertfă.“
Interlocutorul nostru este viu impresionat şi sfătuieşte copiii să iubească şi să respecte pe cei ce le fac atâta bine.
Ne aşezam la masă. Pentru prima dată suntem adunaţi in jurul aceleiaşi mese, copii şi învăţători.
Veselia e mare.
Copiii se cunosc mai bine, se împrietenesc, se înfrăţesc, se unesc sufleteşte. După masă cântăm iarăşi, căci lumea mai aşteaptă.
Apoi ne luăm rămas bun şi ne retragem în vagon.
Fiecare copil îşi scrie într-un carnet special, în propoziţii scurte, cum se pricepe fiecare, impresiile din frumuseţile Tuşnadului.
La ora 16 ne despărţim de această frumoasă staţiune, cu regretul de a nu fi putut vizita şi lacul Sfînta Ana, aşezat sus, pe vârf de munte.
Continuare de pe siteul Vocea Comăneștiului
Copiii se spală, se curăţă, îşi fac toaleta.
În acest timp noi pregătim ceaiul la maşinile „Primus,“ punem miere de albine pe felii de pâine şi masa de dimineaţă e gata.
Cei 45 de excursionişti îşi iau porţia şi niciunul nu e mofturos la mâncare...
După o oră – conform itinerarului – suntem in minunata localitate balneo-climaterică Tuşnad.
Coborim.
E prima localitate pe care o vizităm.
Copiii, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, se aşează în rând.
Urcăm pe aleea splendidă ce duce în staţiune. Lume puţină.
E prea matinală ora.
Vizităm băile, ne plimbăm, admirăm...
Vizitatorii au început să iasă.
Mulţi ne înconjoară, ne întreabă, ne admiră pentru o astfel de iniţiativă îndrăsneaţă.
Timpul se schimbă brusc: nori, vânt, ploaie deasă şi măruntă.
Ne retragem la restaurant.
Copiii sunt nerăbdători căci le este foame...
Cum lumea care ne înconjoară cere insistent să cântăm ceva împreună cu şcolarii le îndeplinim dorinţa, fiind răsplătiţi cu aplauze furtunoase.
Un domn se desprinde din mulţime şi ne vorbeşte:
„Vă admir. Am iubit şi iubesc copilăria. Să Ie-o dăm toată copiilor căci e a lor. Dumneavoastră, învăţătorii, mai mult ca oricare, trebuie să formaţi oamenii de mâine pe care să se bizuie ţara.
Excursiile şcolare sunt mijloacele cele mai fericite pentru sănătatea intelectuală a tinerimii.
Ele dezvoltă dragostea de ţară, sentimentul patriotic, fac pe orice român să se simtă strâns legat de pământul strămoşesc.
Dragostea de ţară şi de neam îl ridică pe individ deasupra conservării de sine şi-l împinge la suprema jertfă.“
Interlocutorul nostru este viu impresionat şi sfătuieşte copiii să iubească şi să respecte pe cei ce le fac atâta bine.
Ne aşezam la masă. Pentru prima dată suntem adunaţi in jurul aceleiaşi mese, copii şi învăţători.
Veselia e mare.
Copiii se cunosc mai bine, se împrietenesc, se înfrăţesc, se unesc sufleteşte. După masă cântăm iarăşi, căci lumea mai aşteaptă.
Apoi ne luăm rămas bun şi ne retragem în vagon.
Fiecare copil îşi scrie într-un carnet special, în propoziţii scurte, cum se pricepe fiecare, impresiile din frumuseţile Tuşnadului.
La ora 16 ne despărţim de această frumoasă staţiune, cu regretul de a nu fi putut vizita şi lacul Sfînta Ana, aşezat sus, pe vârf de munte.
Continuare de pe siteul Vocea Comăneștiului
„O luăm spre Sf. Gheorghe.
Ploaia a încetat. Norii se risipesc iar soarele îşi revarsă razele binefăcătoare pe întinsul cîmpiei. Satele sunt tot mai dese, formate din case aproape uniforme, aşezate una lîngă alta.
În mijloc se înalță falnic biserica cu turnul înalt şi ascuţit. O cunoaştem: e reformată sau romano-catolică. Rar se vede şi o biserică românească: mică, gheboasă, înegrită sub greutatea vremii, dar cu ceva sfînt şi divin în ea.
Amintim copiilor că aceste bisericuţe au fost tăria neamului nostru din Ardeal. În ele au găsit românii sprijinul şi nădejdea vremurilor mai bune, ele au fost locaşurile care au ţinut trează conştiinţa naţională de creştin şi de român.
Acolo, sub acoperişul ei, poporul român a aşteptat secole întregi minunea cea mare, dezrobirea şi unirea cu patria mamă.
Și conversaţia alunecă, vie şi interesantă, asupra istoriei românilor din Ardeal, cu Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, cu Avram Iancu, cu războiul cel mare.
Copiii sunt impresionaţi, parcă pentru prima dată aud de asemenea lucruri. Privesc mai atent pe geamuri, descoperă micile bisericuţe, le arată cu degetul, discută între ei însemnătatea lor pentru poporul nostru.
„Cît de mici sunt şi ce folos mare au adus românilor”! murmură unul din ei.
„Aşa e!” îl aprobă ceilalţi.
Tăcere.
Fiecare se gîndeşte undeva, poate la suferinţele îndurate, poate la timpul cît au durat ele sau poate la isbînda finală.
O lecţie de istorie din fuga trenului dar care va rămîne neştearsă in mintea copiilor.”
Ploaia a încetat. Norii se risipesc iar soarele îşi revarsă razele binefăcătoare pe întinsul cîmpiei. Satele sunt tot mai dese, formate din case aproape uniforme, aşezate una lîngă alta.
În mijloc se înalță falnic biserica cu turnul înalt şi ascuţit. O cunoaştem: e reformată sau romano-catolică. Rar se vede şi o biserică românească: mică, gheboasă, înegrită sub greutatea vremii, dar cu ceva sfînt şi divin în ea.
Amintim copiilor că aceste bisericuţe au fost tăria neamului nostru din Ardeal. În ele au găsit românii sprijinul şi nădejdea vremurilor mai bune, ele au fost locaşurile care au ţinut trează conştiinţa naţională de creştin şi de român.
Acolo, sub acoperişul ei, poporul român a aşteptat secole întregi minunea cea mare, dezrobirea şi unirea cu patria mamă.
Și conversaţia alunecă, vie şi interesantă, asupra istoriei românilor din Ardeal, cu Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, cu Avram Iancu, cu războiul cel mare.
Copiii sunt impresionaţi, parcă pentru prima dată aud de asemenea lucruri. Privesc mai atent pe geamuri, descoperă micile bisericuţe, le arată cu degetul, discută între ei însemnătatea lor pentru poporul nostru.
„Cît de mici sunt şi ce folos mare au adus românilor”! murmură unul din ei.
„Aşa e!” îl aprobă ceilalţi.
Tăcere.
Fiecare se gîndeşte undeva, poate la suferinţele îndurate, poate la timpul cît au durat ele sau poate la isbînda finală.
O lecţie de istorie din fuga trenului dar care va rămîne neştearsă in mintea copiilor.”
