"În Moineşti, cantonasem trei zile în oraş, împreună cu băieţii din 37.
La un ceai dimineaţa, seara la un pahar cu vin aflii multe întâmplări recente, triste sau hazlii, şi multe suflete mi se deschid, frumoase sau nu prea.
S-a spus deseori că la jocul de cărţi se dezveleşte caracterul omului. Cugetarea este adevărată, dar nu desăvârşită.
În viaţa de toate zilele omul este obişnuit să-şi înfrâneze pornirile, doritor cum este de a se arătă faţă de semenii săi sub cea mai plăcută înfăţişare şi anume cu atât mai mult cu cât e mai înaintat în cultură şi în civilizaţie. Atunci însă când se află în faţa unei împrejurări care îi pune în pericol fie averea, fie viaţa, el îşi îndreaptă toată energia spre înlăturarea pericolului, adevărat sau închipuit, şi ca atare nu-i mai rămâne destulă tărie pentru a se observa pe sine şi pentru a mai cugeta la impresia pe care o poate face asupra semenilor săi. Şi astfel se întâmplă că, în aceste împrejurări, ne mai putând fi înfrânată, adevărata fire a omului se dă de gol. Astfel la jocul de cărţi, unde averea omului este în cumpănă, firea lacomă şi iute se dezveleşte repede, arătând pe jucător vesel şi glumeţ când câştigă, posac, supărăcios, violent când pierde. Dar cu atât mai vârtos la război, când viaţa omului este în cumpănă. Când ştie că în fiece clipă îl paşte moartea din faţă, şi că, odată mort, nu-i mai pasă ce spun alţii de dânsul, el îşi dă drumul pornirilor fireşti, fără a mai cugeta, fără a mai putea sau fără a mai vrea să se înfrâneze.
Asupra diferitelor caractere care mi s-au dezvăluit în timpul războiului, când pericolul făcea pe om să se arate aşa cum îi e firea, care ni s-au dezvelit nouă, cei cu ochi şi cu urechi, s-ar putea scrie multe şi poate cu folos.
Mă voi mărgini a spune aici că printre ostaşii care şi-au făcut datoria pe front s-au deosebit două feluri de oameni, unii care şi-au făcut-o crâcnind şi alţii cari şi-au făcut-o râzând.
Au fost şi printre aceştia diferite gradaţii: unii întotdeauna veseli şi nepăsători, alţii tăcuţi, nici veseli, nici posaci, nici laie, nici bălaie, alţii nemulţumiţi în anumite împrejurări sau de anumite lucruri şi alţii, în sfârşit, veşnic nemulţumiţi de toate.
Despre acei care nu şi-au făcut datoria, fie că au fost sau nu au fost pe front, nu vreau să vorbesc.
După cum e şi firesc, cei dintâi mi-au fost dragi, cei din urmă nesuferiţi, iar ceilalţi după om şi după fapte!
Trei nume mi-au rămas întipărite în suflet: Tuffli, Zipa, Cehan.
Nu-i pot uită, fiindcă nu i-am văzut altfel decât numai veseli.
Viteji, cheflii, glumeţi, pentru dânşii războiul eră joacă. La baionetă ca şi la sindrofie – cei întâi înainte, cei din urmă înapoi.
«Greu» nu era nimic pentru dânşii, decât doar vorba «nu se poate»!
«N’avem mâncare, înghiţim vânt», «Ghetele sun trupte, trăiască cura Kneipp». «Inamicul bombardează, asta-i muzica ce-mi place!» «Bavarezul e tare. Da, tare... iute de picior!»
Soldaţii erau fraţii lor, iar ei icoanele soldaţilor!
Aşâ băieţi halal! îi spun într’o zi unui fost coleg de liceu, acum ofiţer de rezervă.
Inconştienţi! îmi răspunse el.
De ce?
– Pentru că e grozav să poţi fi vesel în clipele de faţă. Nu vezi dumneata? Nu-ţi dai seama ce înseamnă calamitatea asta, născocită de criminali nebuni? Războiul, adică moarte, sânge, boală şi foamete, istovire trupească şi sufletească, şi drept răsplată: o generaţie de schilozi şi alte două de tâmpiţi!
– Ce spui?
– Păi ce crezi, că o să fie copiii şi copiii copiilor noştri? Nişte degeneraţi.
Dar eu cred dimpotrivă, că viaţa aceasta, mereu afară, bătut de ploaie şi de vânt, mereu cu moartea în faţa ochilor, ne întăreşte trupul şi ne oţeleşte sufletul. Copiii noştri vor fi poate mai oameni decât noi şi mai...
– Şi mai fericiţi într-o Românie Mare, nu-i aşa?! mă întrerupe camaradul râzând.
– Dacă vrei!
Dar el se încruntă.
– Nu vreau! Nu vreau să ştiu de viitorul neamului. Eu n-am decât o viaţă şi vreau să mi-o trăiesc. Dacă mi-o luaţi, ce-mi pasă mie de tot ce o fi când n-oi mai fi. Lumea e mirajul spiritului meu. Dacă mor, se dărâmă totul. «L’univers c’est moi!»
Şi eu care simţeam, de când începuse războiul, că sunt numai o părticică dintr-un nimic într-o lume fără de sfârşit!
«Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea?
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!»
Dar despre toate aceste o să mai vorbim altădată, căci face să te gândeşti: Ce e mai frumos? Să-ţi dai viaţa într-o luptă, cântând în gura mare: «Fetele popii fete!» cum a murit Cehan? Sau să fii suflet de oţel, întrupând în 60 kilograme de carne universul fără de margini, ca fostul meu coleg de liceu!"
Sursa articolului:
Fabian Anton
Grupul Arhiva Comanesti
