Dela Moineşti la Bacău -Nicolae Iorga

 

      

     „Dela Comăneşti pănă la Moineşti e o vale largă, cu înnălţimile scăzute. Lanuri întinse de porumb acopăr acum coastele. Privirea se deschide în toate părțile asupra pădurilor, satelor risipite şi sămănăturilor.

    Moineştii, întăia şi cea din urmă stație a acestei linii laterale, se vesteşte prin puțurile sale de păcură, acoperite cu gherete de lemn negru, pe un deal scorburos și despoiat. Târgul desfăşură în vale cele câtevà strade ale sale. Un Evreu proprietar de trăsuri ne ieà în primire dela început şi se face călăuza noastră nepoftită la subprefectură, unde nu găsim pe nimeni, la Primărie, care se repară, și în câte alte locuri, prin strădițe cu case romăneşti, prin uliţa de căpetenie, mărgenită de multele prăvălii ale Evreilor. La urmă se dovedește că nu putem merge la Roznov, ținta pe care ni-o pusesem, şi aceasta pentru că boala de vite și paza împotriva ei au tăiat drumul cel mai scurt, iar cel lung străbate mai tot timpul printr'o mare pădure şi suie un deal care înspăimântă pe birjarii Moineştilor. E o singură mântuire: a merge la Bacău, cale de vre-o patru ceasuri, şi a luà de acolo trenul spre Piatra, sau, cum se scrie în nomenclatura Căilor Ferate: Piatra-Neamț (spre deosebire de Piatra-Olt).

    În aceste rătăciri am văzut târgul. E pavat şi are margeni de trotoare, dar noroiul făcut de ploile din urmă înnegrește toate drumurile. Singura clădire mai bună e o «şcoală israelito-română». O grădină publică, foarte puțin asemenea cu aceia, curată şi foarte cercetată, din Târgu-Ocnei, se mai cuvine a fi pomenită.

    Încolo, prin Moineşti foiesc vre-o 7.000 de Evrei, meşteșugari şi negustori. Câştigul lor e foarte mic. Puțurile de păcură au slăbit, cele cinci-şese sonde nu dau nici cât trebuie pentru fabrica de «gaz», de petrol, de mai jos, care se alimentează cu păcura adusă din Muntenia. Țeranii din judeţ se pot duce pentru târguieli și la Ocna și la Bacău. Locuitorii creştini din Moineşti, dintre cari câţivà au o frumoasă stare, sunt abià vre-o 30-40 de familii. Astfel Evreii trăiesc aici ei între ei; cafeneaua are la ușă o tablă cu însemnarea: «<zioniste», care arată mai mult nemulţămire şi gust de tărăboiu decât dorința adevărată a unei întoarceri în Palestina. În toate se vede sărăcie, lene şi murdărie.

    Trăsura spre Bacău e foarte puțin vrednică de acest nume. Odată ea a fost de sigur o trăsură, dar în cei cinci ani de când o are proprietarul ei din urmă, n'a rămas dintr'însa decât un poclit pătat în tot chipul, lemne goale care tremură supt picioare, fierării desşurubate, perini crăpate şi lustru dejghiocat. Pentru ca să încapă numărul de opt muşterii fireşte, în acest număr, numai Evrei, cu care se porneşte de obiceiu la drum, s'a adaus o lungă scândură acoperită cu piele, prin care curg paie, la locul unde stă de obiceiu scăunelul din față. Sunt înhămați trei cai, dintre cari unul e un biet moşnegut ce năpârleşte de bătrâneţă. Birjarul a făcut oaste, nu se teme de puşcă, știe că hoţii nu supără pe birjari, fiindcă ei n'au bani; el poartă, după datina neamului său, un vechiu surtuc larg, rănit la coate, şi în loc de guler alb are gulerul, ridicat în sus, al acestui surtuc. Plouă încet, apoi tot mai tare.

    Întâiu tot drum prin muncele, într'o vale largă. Un sat care e cuprins în comuna Moineştilor. Fabrica de petrol, alte sate, destul de bune.

    Tazlăul trece răsfățat printre brațele moi ale sălciilor aplecate; un zăgaz înnalt, încheiat cu lemnării, apără șoseaua de mânia ce-l cuprinde când primăvara-i creşte puterile şi el se aruncă nebun asupra câmpiilor pe care începe a înverzi grâul în arături.

    Tot mai departe urmează, acum în soare, lanurile de porumb şi pajiştile albe, pajiştile albastre, stropite şi unele şi altele cu flori galbene, ca un nisip de aur. De odată, în stânga, tot şirul munților se vede învinețind în fundul zării, - privelişte de o poesie măreaţă.”

sursa BCU Cluj