Ce mi-a rămas în memorie de Dumitru Chiriac de la Văsîeşti

Pe 21 mai 2015 celebrăm Ziua Eroilor, o sărbătoare dedicată eroilor cunoscuţi şi necunoscuţi, căzuţi în luptă de-a lungul veacurilor pentru credinţă, libertate, dreptate, pentru apărarea şi reîntregirea neamului. Au trecut 70 de ani de la terminarea celui de Al Doilea Război Mondial şi veteranii de război încă îşi mai deapănă amintirile de pe front, acestea alcătuind cronica vieţii lor trăită într-o perioadă zbuciumată a istoriei noastre şi a istoriei omenirii.

Zilele trecute am găsit un volum scris de colonelul (r) Dumitru Chiriac de la Văsîeşti ce poartă titlul ,, Ce mi-a rămas în memorie”. Acest volum ne introduce în ,,perioade variate ale vieţii de ostaş: plecarea în armată, plecarea pe front, luptele de pe frontul de Est, prizonieratul, luptele de pe frontul de Vest, toate generatoare de greutăţi şi satisfacţii, de frământări sufleteşti, caracteristice fiecărei situaţii.”

,,Nu este un gen de literatură care atrage publicul cititor, însă ceea ce face ca această lucrare să difere de altele de acest gen şi să prezinte un interes aparte este faptul că autorul nu se mulţumeşte doar să relateze faptele. Pentru autor, fiecare eveniment constituie un prilej de a-l examina şi comenta psihologic şi de a ne îndemna la meditaţie.’‘

Dumitru Chiriac s-a născut la 8 aprilie 1921 în satul Văsîeşti – Moineşti, judeţul Bacău, fiu de ţărani. A urmat Şcoala generală la Văsîeşti, liceul şi Şcoala militară la Oradea iar Şcoala de Ofiţeri superiori la Bucureşti. În 1942 a fost încorporat la Regimentul 27 Infanterie Bacău, cu care a plecat pe frontul de răsărit, câzând prizonier la Cotul Donului, în 1942. În 1943 se înrolează în Divizia de voluntari Tudor Vladimirescu, cu care a participat pe frontul de vest. La terminarea războiului a fost repartizat în trupele de grăniceri, până la pensie, 1973. Are gradul de colonel.

A scris foarte, foarte multe cărţi, dar despre acestea în postările viitoare. Astăzi m-am rezumat doar la cartea ,, Ce mi-a rămas în memorie”, carte care are legătură cu evenimentele ce se pregătesc pentru Ziua Eroilor. 

,,Autorul nu este nici istoric şi nici un om de literatură, dar e omul care redă cu fidelitate evenimentele trăite”. 

Am cules câteva pasaje pe care le redau în cele ce urmează.

Cap. 1 – Ce mi-a rămas în memorie

,,Drumul meu de soldat, prin hârtoapele trecutului veac, vine astăzi să întrebe: tălpile pe unde au făcut semne? Am mers spre soare răsare până la Stepa Calmucă, iar în apus, până în Munţii Tatra cu zăpezile acolo sus. Doamne, câte rugi am făcut? Câte nopţi am pierdut? Cine mai ştie? Patru ani pe pământul gol, m-am întins, cu stelele de pe cer m-am acoperit, strângând la piept patul puştii. (…)Câte nopţi am tropăit pe fundul tranşeului îngheţat să-mi încălzesc oasele mele de soldat?

Cărunt moşneag ce te-a apucat să învii, sărutul umbrelor pustii. Ne macină timpul cu amintiri cu tot, în raniţă încă mai port: o schijă de tun, rătăcită în braţul meu drept, un medalion, primit drept talisman de la o fată, ce s-a rugat pentru sufletul meu de soldat, puse la muzeu, împreună cu un bănuţ, aproape găurit, care a salvat o viaţă. Mai păstrez nişte fotografii ruginite, care poartă amprentele războiului prin care am trecut şi o scrisoare primită pe front de la părinţi, scrisoare care păstrează în ea durerile vremii şi lacrimile fierbinţi şterse pe furiş, ca să nu vadă fratele meu mai mic că mama şi tata îl plâng pe bădiţa care a plecat să-şi apere sărăcia şi neamul, acolo în răsărit şi apus, războiul, peste tot este un plâns…

Nu-mi plâng tinereţea, aşa a fost să fie… Sunt din generaţia despre care toţi cei de azi se întreabă: ,,Ce a fiert în pieptul nostru cumplita vreme?”

Cap.2 – Plecarea în armată

,,Trebuie să pleci în armată, băiete”, îmi spune tata, râzând. Mi-a întins Ordinul de chemare şi n-a mai spus nimic. Mama a rămas puţin pe gânduri, apoi a rostit: ,,Doamne, cum a trecut timpul! A pus apoi degetul arătător pe buze şi a ,,muţit”. M-a cântărit cu privirea, după care s-a apropiat de oglindă, mângâindu-şi firele de păr cărunt.

Tata era un om care purta în tăcerea lui intimă o lume vie, înflăcărată. (…) Când am plecat la oaste s-a bucurat, dar s-a şi întristat, fiindcă începuse cel de Al Doilea Război Mondial şi el cunoştea din experienţă proprie ce înseamnă şi ce poate aduce războiul.

Când eram şcolar, de Ziua eroilor se organizau vizite la Monumentul eroilor de la Cireşoaia, la câţiva kilometri de satul meu, Văsîeşti. Într-un an, învăţătorul Neculai Itigan l-a invitat pe tata la serbările de la Cireşoaia. Luptaseră împreună pe aceste meleaguri şi, ,,în doi”, amintirile se adunau mai uşor. Ziua aceea a rămas şi astăzi vie în memoria mea…

Cap.3 – Plecarea pe front

Sunt şi eu un strop de viaţă, cu început şi cu sfârşit. Am fost aruncat de Maica Natură într-o zodie nu prea rea, dar nici prea bună.

În sfârşit, după lungi şi istovitoare marşuri, am ajuns la Don, unde am înlocuit nişte trupe germane. Inamicul urmărea cu mare atenţie mişcările pe front. Doar după câteva ore de la instalarea noastră, care – de altfel – se făcuse sub protecţia întunericului nopţii, ruşii au început să ne întrebe la nişte megafoane înstalate în prima lor linie: ,,Ce căutaţi, români, la Don? – Ardealul, mă”, răspundeam noi, ca pentru noi. ,, Ni l-a promis Hitler, după ce vă nimicim pe voi!”

În zori un proiectil de artilerie a căzut în dispozitivul nostru. Doi morţi şi unul ieşit din minţi: caporalul Preda. În câteva ore a albit. Ne uităm unii la alţii, căutăm răspunsul. În adâncul sufletelor noastre ne întrebăm dacă cineva va supravieţui evenimentelor.”

Vremea s-a schimbat dintr-o dată. Din nemărginirea Siberiei s-a abătut un vânt rece, un vânt de gheaţă. (…) Pe fundul tranşeelor, chirciţi ca nişte jivine, pe jumătate îngheţaţi, flămânzi, fără muniţie, aşteptăm, sperăm… Am început să mâncam carne de cal mort. (…) Inamicul ne îndeamnă mereu prin megafon să ne predăm, apoi pune să ne cânte muzică populară românească, ca să uităm de toate necazurile din tranşee.

O tristeţe groaznică a pus stăpânire pe noi. (…) Eram nişte oameni dezarmaţi, fără puteri fizice şi morale. (…) A doua zi am depozitat armele la punctele stabilite în ziua precedentă, la întâlnirea cu sovieticii.

Cap.4 – Marşul umbrelor

Am trecut Donul, dar fără ,,pregătire de artilerie”. Ne pregătise istoria o mistică vamă a morţii.

Îi privesc pe camarazii mei şi, în sinea mea, îmi spun: ,,Ce tineri bătrâni am ajuns în câteva zile!” Mărşăluim pe un soare zgârcit, pe viscole obositoare… Drumul nostru este un drum al umbrelor. Ne-am îndepărtat de măcelul armelor şi ne-am înglodat în măcelul foamei, al frigului şi în neadormita mişcare a păduchilor.

Întreb ,,umbrele” din convoi şi nu numai: ,,cui îi foloseşte războiul acesta?” Ce mărturii vor rămâne pentru posteritate din toată suferinţa aceasta a noastră? Istoria va consemna în câteva rânduri nişte învinuiri care de cele mai multe ori nici nu au o ţintă directă, pentru a nu deranja prezentul.

Da, şi acum ca şi în epoca de piatră, valorăm numai cât iubim.

,,Unde suntem, domnule învăţător?” întreabă soldatul Truşcă, din capătul celălalt de vagon. ,,Am ajuns la Celeabinsk”, îi răspunde teteristul, care se afla la ferestruica acoperită cu sârmă ghimpată a vagonului.

Am coborât.

Porţile morţii s-au deschis fără să batem! Ajunşi în colivia cu păcate, întrebările curg mai departe. Trezit pe un pat de scânduri, într-o casă de scânduri, în puterea iernii, într-un ţinut friguros… La ce să te aştepti?…

Privesc prin geamul murdar cum joacă fulgii de nea, mânaţi de vântul turbat al Siberiei. Gândurile mă frământă. Trăim într-un veac în care oamenii mărunţi se macină între ei pentru idealurile unor descreieraţi. Până când? Fiinţe murdare se joacă cu sufletele noastre.

Cap. 5

În lagăr apărea o gazetă care ne informa despre mersul operaţiunilor pe front, despre unele probleme politice înternaţionale şi altele de acest fel. (…) Toţi eram convinşi că scopul înfiinţării diviziei Tudor Vladimirescu- vorbesc, desigur, de cei ce aderasem- era lupta cu arma în mână pentru libertate, pentru ieşirea din războiul antisovietic şi trecerea de partea marilor puteri: Anglia, Franţa, S.U.A. şi U.R.S.S. pentru a scăpa de fascism. (…) Noi voluntarii români nu ceream nimic şi nici nu ni se promiteau avantaje. Cerinţa românilor era doar permisiunea de a lupta până la sacrificiul suprem.

Ştiam că ne aşteaptă ploi de gloanţe şi obuze, ştiam ce înseamnă câmpul de luptă, unde moartea te pândeşte la fiecare pas, dar am şi pus ţara mai presus de toate, mai presus şi decât viaţa.

Cap. 6

Mărşăluim spre Ardeal înfierbântaţi de focul lui August aprins în Carpaţi, de ruga străbună că neamul nu poate călca credinţa străbună de unitate.

Trece firul străbun prin mine. Vom învinge. Credinţa îmi şopteşte în sânge. (…) E pământul nostru. De patru ani visăm la eliberarea lui. Plătim cu jertfe recâştigarea lui. În marşurile noastre grele cântăm ,,Vrem Ardealul” şi acum venise timpul să ne făptuim visele.

Şi în tranşee filozofăm: S-a încreţit pielea pe mine şi oasele mă dor. Trăiesc de mai mulţi ani în tranşee şi mă încălzesc la viitor. În zilele geroase suflu în degete şi rod pâine îngheţată la adăpostul parapetului. De voi îngheţa, oprit de gloanţe şi schije, voi striga la camarazii mei să-mi ia sufletul cu ei în luptă.

Port multă poezie despre oameni şi flori şi totuşi stau cu puşca la ochi, gata să omor.

Apăs primul pe trăgaci. E o lege în război: scapă cu zile cel ce ocheşte mai întâi. În pauzele de foc fac un fel de istorie. N-o scriu. Nu am timp, dar o fierb în sânge. Aş vrea mai întâi să mă spovedesc pentru omor. Nu la episcop sau la popi, ci în faţa întregului popor.

Bate un vânt rece cu fulgi de zăpadă. Inima mea tremură aşteptând o nouă primăvară. Iarna se lasă greu plecată. Ostaşii stau pe poziţie, ochii le lăcrimează de frig în puterea zilei, deşi soarele străluceşte, dar se ridică leneş pe boltă. A mai trecut o iarnă în tranşeu.

Visam un timp de pace, dar tristeţea e umbra noastră. Doamne, multe am adunat pentru spus la lume, dar încă nu ştim când vom avea norocul să depunem mărturiile noastre posterităţii.

Nespălaţi şi nesătui, n-am dormit într-un pat de ani de zile. Am rămas murdari, dar curaţi în ceea ce gândim.

Războiul a fost şi rămâne cea mai josnică invenţie umană.

Anii au trecut, rănile războiului s-au vindecat, dar numai cele din noi, din sufletul nostru au mai rămas. Este focul viu ce arde în noi şi care trebuie transmis. Este dureros că generaţiile care urmează uită sau tratează cu indiferenţă sau cu uşurinţă moştenirea trecutului, uitând sau neştiind că aceleaşi umbre ale răului se ridică şi asupra lor, chiar dacă îmbracă alte culori.

Consumăm mereu aer, pâine şi apă, ne batem, ne împăcăm şi iarăşi ne certăm. Viaţa e o comedie şi o plătim uneori foarte scump cu zgomot de gloanţe, născocite tot de inteligenţa noastră. Aveţi grijă oameni, nu vă jucaţi cu focul, căci aprindeţi pământul. Noroi şi sânge. Va arde şi râul prin care mai curgem.

Sursa: ,,Ce mi-a rămas în memorie ” de Dumitru Chiriac de la Văsîeşti. Editura Dosoftei – Iaşi – 2003