Portret de dascăli - învătătorii Maria și Mihai Catana - Două vieți, un singur destin

     ,,Dacă învăţătorul are dragoste pentru profesia sa, el este un învăţător bun. Dacă învăţătorul are dragoste pentru profesia sa  și pentru elevi el este un învăţător desăvârşit.“ (L.Tolstoi)

        Îmi reamintesc cu mult drag de oamenii care mi-au influentat  viitorul, a caror forță și profunzime a gândirii am descoperit-o în timp, care m-au învățat valoarea binelui, ce înseamnă să nu faci compromisuri, să lupți mereu cu tine însuți.

         Ei mi-au dat curaj, încredere și dorința de a nu renunța, iar faptul că am reușit pe drumul spinos al vieții e cel mai important lucru pe care li-l datorez.

     Chipul învățătorului îmi revine permanent în minte. Domnul învățător Mihai Catana s-a născut în data de 31 august 1927, în comuna Lucăcești, Raionul Moinești. Era cel de-al patrulea copil din cei cinci ai familiei Catana. Cursurile primare le-a urmat în cartierul Gărlele apoi la Școala Nr.1 Moinești. În anul 1947 a absolvit Școala Normală de băieți din Bacău. Este repartizat ca învățător la Școala Plopu  unde a funționat timp de 3 ani, apoi transferat la Școala Valea Arinilor , ca professor suplinitor de limba franceză.

      În 1962 se transferă la  Şcoala Gârlele Moineşti unde lucrează ca învăţător şi secretar până în anul 1990 când s-a pensionat. Activitatea de la catedra a completat-o cu numeroase cursuri de perfecţionare, activitate de metodist şi de Șef al comisiei  metodice al învățătorilor.

     Dragostea faţă de elevi şi meserie a determinat respectul comunităţii locale şi al elevilor. Ochii mari albaştri, glasul subţire ne capturau atenţia şi  transformau orele în cele mai plăcute momente petrecute la şcoală. Ne-a tratat întotdeauna cu blândeţe, învăţându-ne să scriem, să citim, să socotim. Și azi îmi amintesc cu drag de lecţiile de istorie, când cu lacrimi în ochi vorbea despre eroii neamului, de orele de muzică când diapazonul domnului atingea catedra, iar arcuşul viorii aluneca pe strune.

    În anul 1956 se căsătoreşte cu Maria, învăţătoare la Şcoala Gârlele Moineşti. Împărtăşesc timp de 42 de ani dragostea faţă de copii. Dascăli devotaţi , buni gospodari, au fot permanent un model de comportament demn de urmat. Zeci de generaţii de elevi au fost îndrumaţi cu dăruire şi responsabilitate de cei doi soţi. Pentru merite deosebite în activitatea dactică au primit în anii 1983 şi 1984 titlul de ,,Învăţător evidenţiat“ .

    Ei sunt persoanele care alături de părinţi mi-au marcat destinul. La început mi se păreau severi, că aşteptau prea mult de la mine, că eu nu mă voi putea ridica la nivelul cerinţelor lor. De ce să devin învăţător? Trebuie să ai răbdare, să deţii multe cunoştinţe, să te cobori permanent la nivelul copiilor, să te joci. Voiam o slujbă comodă relaxantă. Insistenţele dumnealor m-au determinat să mă îndrept spre Liceul Pedagogic Ştefan cel Mare Bacău  unde am descoperit adevărata frumuseţe a acestei nobile profesii.

    În vara anului 1990, când clopoţelul a vestit sosirea vacanţei mari, pe scena ridicată în curtea Şcolii cu Clasele I-VIII Nr. 8 Moineşti, un dascăl, cu ochii în lacrimi şi vocea sfârtecată anunţa că se retrage din activitatea didactică. I-am mulţumit domnului meu învăţător căci ceea ce el încheia eu abia începeam. Îşi dorea odihnă putere de muncă în gospodărie şi multă linişte alături de soţie, fiică şi nepoţică.                                                              O inimă prea bună a încetat să mai bată în 15 decembrie 1998, domnul meu

învăţător a plecat să înveţe îngerii să scrie şi să citească.                                                   

Vă mulţumesc, iubiţi dascăli!

Maria Catana Mihai Catana

Autor: Inst. Daniela Cristina Mocondoi - Şcoala cu Clasele I-VIII ,,Alexandru cel Bun“ Bacău

(sursa fragment : ,, Dascăli memorabili'' - O carte a Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Bacău, 2011)

O istorie necunoscută a Centenarului - Moinești 1917 (2)

Luptele dintre români și ruși în Moldova, ianuarie 1918

„Dezarmarea trupelor ruse la Socola, Moinești și în alte locuri, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a fost realizată de români fie fără victime, fie cu foarte puține. Însă la scurt timp după aceea și în alte locuri, situația avea să se schimbe. Trupele române primiseră ordine clare să nu lase trupele ruse să plece spre Basarabia decât cu aprobarea comandantului de front. Cele care nu aveau asemenea aprobări urmau să fie întoarse pe front sau dezarmate. Unele unități ruse și-au predat de bunăvoie armele și au fost trecute la est de Prut. În schimb altele s-au opus și au fost dezarmate cu forța.

Încet, dar sigur trupele române preluau controlul asupra spațiului dintre front și Prut. Unitățile române făceau din ce în ce mai mult acțiuni de poliție, punând în aplicare dispozițiile propriului guvern, în vederea protejării propriului spate, a vieții și bunurilor populației românești. Și autoritățile, și populația se temeau că retragerea necontrolată a rușilor s-ar fi putut solda cu devastarea generală a Moldovei, și așa secătuită de război, rechiziții și molime.

Autoritățile militare ruse bolșevizate de pe frontul românesc transmiseseră la sfârșitul lunii decembrie 1917 un ordin către unitățile ruse în vederea plecării generale și organizate spre Rusia. Mai mult, în cazul în care s-ar fi încercat oprirea lor, trupele erau îndemnate să folosească forța împotriva românilor. Aceasta era o dispoziție perfect opusă celei pe care o primiseră trupele române, și anume de a nu permite plecare rușilor decât cu aprobare și conform unor ordine clare, pe trasee prestabilite. Nu este mai puțin adevărat că pe când românii îl recunoșteau drept comandant al forțelor ruse de pe frontul românesc pe generalul Șcerbacev, trupele ruse bolșevizate nu mai acceptau autoritatea acestuia. În acest condiții, nu este de mirare că între cele două părți avea să se ajungă la confruntări deschise, la lupte purtate cu efective importante.

La Mihăileni, pe granița de nord a României, s-au purtat lupte între români și ruși la 2/15 ianuarie 1918. Au fost implicate corpurile 18 și 40 ruse, din Armata a VIII-a, care opera în Bucovina și nordul Moldovei; în mod special era vorba de Divizia 23 și părți din Diviza 26. În privința românilor, aceștia aveau în zonă Divizia 9 infanterie, cu regimentele 34 și 35 infanterie și 9 vânători. Trebuie precizat că toate unitățile amintite aici și mai jos – ruse sau române – nu mai aveau efectivele standard de încadrare, acestea fiind mult diminuate ca urmare a pierderilor înregistrate în timpul luptelor anterioare, dislocărilor, dezertărilor ș.a.m.d. Rușii voiau să plece din zona târgului Siret, în estul Bucovinei, teritoriu austriac, și să ajungă în Basarabia, regiune rusă în acel moment. Dar asta presupunea trecerea prin județul Dorohoi, așadar prin teritoriul românesc. Lupta s-a dat mai ales în zona târgului Mihăileni, județul Dorohoi. S-au înregistrat morți și răniți de o parte și de alta. În cele din urmă rușii au acceptat să predea armele, la această operațiune participând și trupele ucrainene. Însă o parte a trupelor ruse a preferat să se predea austro-ungarilor, trecând în liniile acestora.

În sudul Moldovei, între Tecuci și Galați, frontul era ținut mai ales de trupele ruse, mai precis de diviziile 9 și 10 siberiene, 12, 13, 30, 34 și 40. La sfârșitul lunii decembrie 1917-începutul lunii ianuarie 1918 acestea voiau să plece dincolo de Prut, dar fără aprobarea prealabilă. Confruntările aveau să fie deosebit de violente îndeosebi în zona Galați. Orașul era o bază importantă pentru trupele române și ruse din zonă, dar și punct obligatoriu de trecere spre sudul Basarabiei. În vreme ce diviziile 12 și 40 au fost întoarse fără vărsare de sânge pe linia frontului, diviziile 9 și 10 siberiene au ales calea atacării directe a trupelor române din zonă. Între 7/20-9/22 ianuarie 1918 au avut loc mai multe atacuri și contraatacuri ruse, respectiv române. Deși erau în vădită inferioritate numerică și în pericol de a fi încercuiți dinspre vest, de către trupele siberiene, și dinspre est, de către trupele rusești care treceau Prutul, românii au utilizat cu succes propriile trupe de infanterie – unități din diviziile 4 și 13 infanterie –, artileria marină, monitoarele de pe Dunăre și aviația. S-au înregistrat numeroși morți, răniți și prizonieri de ambele părți. În cele din urmă, cea mai mare parte a diviziei 9 siberiene a refuzat să se predea românilor, preferând să treacă în liniile germane cu tot cu armament. În schimb, Divizia 10 siberiană și o parte a Diviziei 9 siberiene s-au predat românilor, au fost dezarmate, după care li s-a permis trecerea în Basarabia, în vederea repatrierii.

O altă luptă între români și ruși s-a dat în zona Pașcani, la 12/25 ianuarie 1918. De această dată s-au confruntat trupe din diviziile 26 și 84 ruse cu Regimentul 16 Suceava din Divizia 7 infanterie română. În urma acestor lupte, trupele ruse s-au lăsat dezarmate. Lângă Fălticeni a avut loc o altă luptă la 14/27 ianuarie 1918. De partea rusă au participat trupe de Corpul 2 rus, iar de partea română unități din regimentele 1 și 2 grăniceri. După pierderi grele, rușii au fost dezarmați și trimiși în Basarabia.

Luptele care au avut loc în Moldova între români și ruși, în ianuarie 1918, sunt o dovadă că o armată numeroasă, dar cuprinsă de anarhie, nu poate înfrânge un adversar cu efective mai mic, dar mai coerent, mai bine condus și mai hotărât. Soldații ruși nu erau neapărat mai slabi din punct de vedere militar decât soldații români, dar în mod cert nu mai reprezentau, în general, o forță bine organizată. La începutul anului 1918 ei sufereau mai ales de pe urma lipsei de disciplină și a eliminării de către bolșevici a ofițerilor experimentați. Locul acestora din urmă fusese luat cel mai adesea de ofițeri mult mai tineri, de subofițeri sau chiar de soldați ideologizați, dar fără experiență pentru posturile pe care le asumaseră. În orice caz, până la sfârșitul lunii ianuarie 1918, cea mai mare parte a trupelor ruse părăsise Moldova. Din falnica armată rusă, care jucase un rol atât de important pe frontul românesc din iarna 1916/1917 până la începutul toamnei anului 1917, rămăsese doar amintirea.

Cum se mai întâmplase și în lunile precedente, românii au fost nevoiți să ocupe linia frontului rămasă descoperită după plecarea rușilor. Era vorba cel mai adesea de simple patrule care asigurau paza zonelor respective, nu de forțe care ar fi asigurat o rezistență de nivelul celei din iulie-august 1917 în luptele care deveniseră deja istorie. Nici românii, nici rușii nu aveau să uite de confruntările din ianuarie 1918. Ele și-au găsit un loc în dosarul adversităților dintre cele două părți nu doar în acel an, ci și în următoarele două decenii.”

  istoric Dorin Dobrincu

sursa 

O istorie necunoscută a Centenarului - Moinești 1917

O arestare la cumpăna dintre anii 1917/1918: Constantin Diamandy, ministrul român la Petrograd

„Diplomații acreditați la Petrograd au aflat cu surprindere că unul dintre ei fusese arestat de guvernul lui Lenin spre miezul nopții de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918. Așa ceva nu se întâmplase nici când statele europene, împărțite în două blocuri, își declaraseră război în vara anului 1914 (sau în anii următori, câteva dintre ele). Cel reținut era ministrul plenipotențiar al României. Țara restrânsă de un an doar la un mic teritoriu între Carpați și Prut era în atenția lumii diplomatice. Dar ce se întâmplase?

După operațiunea de la Socolo, din 22 decembrie 1917 – de care ne-am ocupat în episodul precedent –, tensiunile între români și ruși continuaseră să crească. Dincolo de Siret, între Bacău și Roman, aproape de front, lucrurile păreau să scape de sub control. Regimentul 194 rus (Troițki-Serghievsk), din Divizia 49, a intrat în conflict deschis cu grupul Tazlău, din Armata Română. Pe 27 decembrie 1917, la Moinești, românii le-au cerut rușilor din regimentul 194 să depună armele. Cei din urmă au refuzat, împreună cu regimentul 6 infanterie rus amenințând cu folosirea forței pentru a-și continua drumul spre Roman, unde intenționau eliberarea unui lider bolșevic de pe frontul românesc. Românii au tras salve de artilerie, câțiva ruși au fost răniți, unii au fugit, alții au fost dezarmați.

Fortăreața Petropavlovsk, unde a fost deținut Constantin Diamandy (Foto: Octavian Țîcu, iunie 2017)

Salvele de la Moinești au explodat nu doar în mijlocul trupelor ruse amintite, ci și la Petrograd. Sovietul Comisarilor Poporului a trimis la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 o notă de protest guvernului român, solicitând eliberarea celor reținuți și pedepsirea celor care se făcuseră vinovați de arestări. În caz contrar, rușii amenințau cu represalii. De altfel, reprezentantul român la Petrograd era la curent cu intențiile guvernului bolșevic, exprimate de Troțki, de a-i aresta pe membrii Legației române și pe cei ai Misiunii militare române în Rusia. Cea mai importantă captură avea să fie, desigur, ministrul plenipotențiar al României.

Constantin Diamandy – pentru că despre el era vorba – provenea dintr-o familie de origine boierească din Moldova, din apropiere de Bârlad, unde tatăl său fusese prefect (dar și deputat și senator). Născut în 1868, a făcut studii universitare la București și Paris, iar în 1892 a intrat în diplomație. Avea să fie numit ministru plenipotențiar al României la Petrograd, participând în această calitate la negocierile dintre români și ruși. Un acord secret a fost semnat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, pentru partea română de către Constantin Diamandy, iar pentru cea rusă de către ministrul de externe Serghei Sazonov. În schimbul unei „neutralități binevoitorare” din partea României, Imperiul Rus recunoștea dreptul acesteia asupra teritoriilor locuite de etnicii români în Austro-Ungaria. Acordul deschidea practic calea unei alianțe între România și Antanta, care avea să se oficializeze la 4/17 august 1916. Diamandy a fost deosebit de activ după intrarea României în război, în condiții nu întotdeauna prielnice, având în vedere suspiciunile reciproce între cele două părți, dar și adâncirea Rusiei în imprevizibilele transformări revoluționare.

Constantin Diamandy

În decembrie 1917, Diamandy a avut mai multe schimburi de note cu Comisarul Poporului pentru Afacerile Străine, Troțki, în chestiunile care interesau ambele părți: situația trupelor ruse și a revoluționarilor ruși de pe frontul românesc, incidentele de la Iași-Socola, Leova etc. Tensiunile se tot acumulau.

Din ordinul lui Lenin, Diamandy a fost arestat în seara zilei de 31 decembrie 1917 și depus în fortăreața Petropavlovsk, din Petrograd, împreună cu unii dintre membrii Legației României. Diamandy fusese ridicat chiar din sediul misiunii diplomatice, în timp ce se afla la masă. Dreptul de extrateritorialitate nu a mai contat pentru guvernul bolșevic.

A doua zi, pe 1 ianuarie 1918, toți reprezentanții corpului diplomatic acreditați în capitala rusă s-au prezentat pentru o întrevedere cu Lenin. Reprezentanții Statelor Unite ale Americii, Japoniei, Franței, Suediei, Norvegiei, Elveției, Danemarcei, Siamului, Chinei, Serbiei, Portugaliei, Argentinei, Greciei, Belgiei, Braziliei, Persiei, Spaniei, Olandei, Italiei și Marii Britanii s-au arătat surprinși de încălcarea inviolabilității diplomatice, fapt fără precedent, au protestat față de arestarea ministrului român, și-au exprimat solidaritatea cu acesta și au solicitat eliberarea sa imediată, inclusiv printr-un aide-mémoire semnat de toți. Foarte insistenți în luările lor de cuvânt s-au dovedit ambasadorul american David-Rowland Francis, care era și decanul corpului diplomatic la Petrograd, Joseph Noulens, ambasadorul Franței, Jules Destrée, ministrul plenipotențiar al Belgiei, și Milovan Spalajković, trimisul extraordinar al Serbiei.

În cele din urmă, în după amiaza zilei de 2 ianuarie 1918, Constantin Diamandy a fost eliberat. Nu se știa cât aveau să mai stea membrii Legației române în Petrograd. Bolșevicii ruși lăsaseră să se înțeleagă că nu erau dispuși să respecte regulile „burgheze”, fie ele și diplomatice. În acțiunile revoluționare, „omul nou” nu se împiedica de convențiile lumii vechi. O făcea doar dacă nu avea încotro, dacă se confrunta un adversar hotărât, capabil să-i reziste.”

                                                                               istoric Dorin Dobrincu

sursa 

Urmele cenzurii militare pe corespondența băcăuanilor

"Unul dintre cele mai interesante documente care ilustrează articolul este cartea poștală realizată pe scândura luată din aripa unui avion german doborât pe front.

Bucata de scândură a fost inscripționată manual cu tuș negru, probabil chiar de expeditor, sergentul Iancu Giurgiuveanu, după modelul imprimatelor vremii. Aceasta a fost circulată prin poștă, trimisă soției sergentului, din Moinești, și are toate ștampilele necesare."

Sursa "Desteptarea"

Institutor la Moinești 1892

Sabia lui Ştefan de la Scorţeni

sursa imagine :
http://mapio.net/pic/p-43949000/

,, 8 Iulie 1538. Sultanul Soliman, împreună cu fii săi Mustafa şi Selim se afla în fruntea unei armate colosale, de aproximativ 200.000 de ostaşi, perfect echipaţi, părăsind Istanbulul. La 17 iulie ajung la Adrianopol, proclamând că vor merge în Gazây Kara Bagdan, adică în Moldova lui Petru Rareş.

Furia sultanului era mare asupra domnului Moldovei. Mai multe capete de acuzare erau asupra lui. In primul rând, dovedise nesupunere, neplătind haraciul. Apoi atacase Polonia, care oprea orice atac asupra ei, prin tratatul turco–polon. Mai mult, îl omorâse pe trimisul lui Soliman, Aloisio Gratti. Niciun supus nu–l supărase aşa de mult. Oastea turcească se deplasa rapid.

La 16 august, ajunse la Babadag, unde Soliman a stat patru zile, vizitând mormântul sfântului Selgiucid–tuc, Sari Sultuc Batz (Dede), dar mai mult aşteptând răspunsul lui Petru, prin solul său, Sinan Celebi. Insă Petru Rareş refuză să vină, find sigur că va f capturat. Neavând încotro, Soliman dă semnalul de plecare, armata otomană trecând la 21 august, de la Isaccea–Obluciţa, pe un pod de vase. I se alătură Sangeac, beiul de Semendria, crimeeni şi 300 de ostaşi munteni, puşi să–l prindă, trecând munţii Neamţului, la Cetatea Ciceului, feuda sa. La Suceava, padişahul convoacă divanul Moldovei, proclamând o iertare generală. Noul domn al Moldovei a fost instalat la cererea boierilor, Alexandru, numit de cronicarul turc Mustafa Celâlzâde, Cetină, poreclit mai apoi Lăcustă. Şapte zile a stat sultanul la Suceava. Cea mai mare dorinţă a sa era acum să se găsească imensa comoară a lui Petru. Prin trădare, află locul.

Iată ce scrie Mustafa Celâlzâde, martor ocular, despre faimoasa comoară din Moldova, în istoria sa „Clasele ţărilor şi gradele cailor” („Tabakat ul–memîlik ve derecat iilmesîlik”):

„Dar îndată ce sultanul a aflat despre acest lucru, l–a chemat pe imbrohorul Huseyin–Aga şi l–a însărcinat cu descoperirea tezaurului. Huseyin–Aga, în urma ordinului primit, a început să sape în locurile unde se credea că ar fi îngropat tezaurul.

Făcându–se săpăturile cuvenite, s–au descoperit lucrurile şi averea lui Petru, care se compunea din următoarele obiecte: „berbeci de argint, carafe, ibrice, cuşme, pahare, săbii încrustate cu aur, săbii germane, săbii foarte înguste şi cu vârful ascuţit, perle preţioase, giuvaericale, vase preţioase pentru flori, cămăşi de mătase, cărţi legate în argint şi aur, evanghelii, cruci, monede în mare cantitate, lucruri şi mărfuri şi de asemenea obiecte de podoabă şi de lux, stofe de mătase şi multe alte lucruri care nu pot fi descrise de pana autorului”. 

Tot el adăugă că „banii şi toate aceste lucruri au fost luate ca să fie depuse în visteria împărătească drept obiecte de preţ”.

Din alte documente, mai ştim că au fost luate atunci, drept pradă de război, „cărţi legate în argint şi aur, evanghelii”.

Aceasta e istoria pe scurt a tezaurului moldovenesc capturat în 1538. Printre săbiile luate atunci, se aflau însă şi două din săbiile purtate de Ştefan cel Mare. Ele se găsesc şi astăzi la „Muzeul Saraiului” de la Topkapi din Istanbul, în sala a doua a colecţiei de arme. Ambele sunt încrustate cu aur şi au inscripţia în slavonă: „Io Ştefan, Voievodul Moldovei”. Aşadar, nimeni n–a putut pune, direct, mâna pe vreo sabie a Marelui Ştefan.

În anul 1954, diplomatul şi istoricul Marcu Beza descoperise una dintre ele, într–un dulap din Leski–Serai, lungă de 1,30 m şi „cu mânerul învelit în sârmă de argint, purtând numele lui Ştefan–Voievod şi însemnată cu bourul Moldovei”.

O relatare incredibilă o găsim însă în lucrarea „Dicţionar geografc al judeţului Bacău” a Ortensiei Racoviţă, premiată în 1895 de Academia Română: „În dreptul satului Scorţeni, pe dreapta Tazlăului Mare, se află o movilă care zic că ar fi ridicată de Ştefan cel Mare, spre a ţine mai cu uşurinţă piept maghiarilor. Acum vreo 40–50 de ani, s–au găsit aici o mulţime de arme vechi, săgeţi, lănci, săbii. Pe una din ele se vedea următoarea inscripţie: «Ştefan Vodă Mare. Moldova». Cuvântul «Moldova» era scris cu litere mai mari”.

Aceeaşi însemnare se află şi în „Dicţionarul Arheologic al Academiei Române”. Descoperirea se făcuse pe la 1850. S–o f pierdut aici nebiruitul Vodă Ştefan? Nici vorbă. Desigur, movilele artificiale, împreună cu cele naturale au fost incluse într–un sistem original de apărare în cazul invaziilor străine, iar dealul de aici era un punct strategic care reţinea un timp înaintarea armatelor străine. E posibil ca o luptă aprigă să fi copleşit aceşti apărători. Unul dintre ei, probabil, fusese distins pentru curajul său cu acest dar extraordinar, sabia pe care o purta însuşi Ştefan. Cei ce au cucerit movila i–au îngropat pe morţi cu tot armamentul lor, fără să fi ştiut că exista şi sabia de temut a marelui domnitor.

Deocamdată, doar o explicaţie....''

sursa: ,,Istoria pe placul tuturor ''  de Eugen Sendrea

Catedrala Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae, Moinești

   "În primele secole după pătrunderea creştinismului în Moldova, pe locul unde este în prezent biserica Sfântul Nicolae, s-a înfiinţat o sihăstrie sătească (un schit de călugări pustnici care sihăstreau în pădurile din imprejurimi). Călugării au construit o mică biserică din lemn cu hramul Sfântul Nicoloae. În zilele de duminică şi sărbători, pustnicii veneau la acest schit, îşi mărturiseau gândurile, ascultau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu sfintele taine, apoi se retrăgeau iar la locurile lor de linişte pentru post şi rugăciune. Acest schit oficia şi toate serviciile religioase pentru locuitorii izolaţi din imprejurimi şi a celor din cătunele şi satele Văsieşti, Urmeniş (Hangani), Pârâul, Dealu Mare, Lucăceşti, Valea Arinilor, Rusăeşti şi altele. Înmormântările celor decedaţi din cătunele şi satele respective se făceau pe terenul unde acum este cimitirul bisericii Sfântul Gheorghe din oraş.

       Pe la anul 1500 a fost construită biserica din lemn cu hramul Sfântul Gheorghe de către Drăghiţa şi Vochiţa, nepoate ale comandantului garnizoanei militare din Văsieşti, Iliaş Şanga.

        În zonă au început să se înmulţească numărul locuitorilor. Din aceste motive, pustnicii locului au început să se retragă la noi locuri de linişte, cum ar fi: Berzunţi, Chilii, Schitul Frumoasa şi altele. Cu timpul, schitul Sfântul Nicolae s-a pustiit. Deşi nu sunt documente scrise, de la sine se înţelege că Ştefan cel Mare şi ceilalţi domnitori care l-au urmat la domnie, inspectând garnizoana militară de la Văsieşti, care a făcut paza acestor locuri permanent peste 300 de ani, au vizitat în drumul lor şi acest schit de sihaştri. Pe locul unde a fost biserica acelui schit s-a construit o biserică din piatră şi cărămidă în anul 1808 de către Teodor I. Chetreanu şi Ion Tătaru.

        La început a fost un singur preot şi o singură parohie în Moineşti. Preotul slujea la cele două biserici, la cea din lemn din cimitirul Sfântul Gheorghe şi la cea din piatră, Sfântul Nicolae. Preotul care slujea se numea Climescu. Acesta avea un fiu pe nume David care la vârsta de 21 de ani a făcut studii teologice, după care a luat în primire parohia de la tatăl său. Acesta a fost unul din cărturarii de seamă ai localităţii, şi un bun patriot. Înfiinţează în anul 1864 prima şcoală din oraş, în propria-i casă, fiind şi primul învăţător din Moineşti. În acelaşi timp a înfiinţat prima şcoală în satul Berzunţi, predând lecţii şi acolo. În timpul războiului de independenţă din 1877 a strâns alimente şi bani pentru sprijinul armatei de pe front, el donând personal salariul său de 1775,50 de lei, bani mulţi pentru acele timpuri. În anul 1886, rămas văduv, donează casa şi toată averea pentru şcoala din Moineşti, iar el se călugăreşte, având sarcini de conducere în ierarhia bisericii şi a seminarului teologic din Bucureşti. Este numit apoi episcop de Buzău. Este singurul episcop care nu s-a refugiat din episcopie în războiul din 1916-1918, din teritoriul ocupat vremelnic de către armatele germane.

În Moineşti, în locul preotului Climescu, pentru cele două biserici, este numit preotul Antohi Gheorghe, care a avut casa pe terenul de lângă sediul judecatoriei oraşului.În anul 1926, în timpul preotului Gheorghe Antohi şi al primarului C. Lumbaş, biserica Sfântul Nicolae a fost renovată, i s-a adăugat pridvorul din piatră şi cărămida şi i s-a înălţat turnul cu clopote. A mai slujit ca preot la cele două biserici Dorneanu Ştefan.

        În anul 1936 biserica Sfântul Nicolae devine biserică parohială. Slujeşte aici preotul Hanganu Ion care este înmormântat în cimitirul Sfântul Gheorghe. Este urmat de părintele Filimon Mihai care introduce curentul electric în biserică şi ridică o troiţă, pe locul căreia este acum casa mortuară.

După 23 august 1944, mareşalul Uniunii Sovietice, Malinovski, a trecut prin Moineşti, a vizitat biserica şi a pus pază ostaşi, pentru o scurtă perioadă de timp, pentru a nu fi profanată. În Moldova a fost o secetă cumplită în anii 1944-1947. Au murit mulţi oameni de foame şi de tifos exantematic, în special copii şi bătrâni. Conducerea sfatului a aprobat Mitropoliei Moldovei să facă pelerinaj cu moaştele Cuvioasei Paracheva de la Iaşi pentru rugăciuni de ploaie. În noaptea de 3 iunie 1947, moaştele au poposit în biserica Sfântul Gheorghe, iar a doua zi, pe 4 iunie 1947 în biserica Sfântul Nicolae, pentru câteva ore. Astfel au venit şi s-au închinat la aceste sfinte moaşte locuitori din oraş şi din comunele învecinate, ortodocşi, catolici, chiar şi evrei, fiecare rugându-se pentru ploaie în legea lui. Atunci a plouat şi în Moineşti, în timpul rugăciunilor ce se faceau la sfintele moaşte. Lumea a ieşit la arat şi însămânţat, iar în acel an s-a facut o recoltă cum nu s-a mai vazut, oamenii scăpând de foamete, secetă, tifos şi moarte.

      După al doilea război mondial vine aici preotul Gherasim Vasile. În anul 1958, în timpul sau biserica a fost acoperită cu tablă. S-au mai făcut reparaţii de întreţinere în anii 1960 şi 1967. Între anii 1955-1962 a slujit ca preot II, părintele Ioan Mareş, actualmente Preasfinţitul Ioachim Vasluianul, episcop al Huşilor.Următorul preot slujitor la biserica Sfântul Nicolae este părintele Popa Jenică. În anii 1980-1981 biserica a fost pictată de pictorul Macovei Dumitru din Moineşti, s-a înlocuit catapeteasma cu una nouă din stejar sculptat, cu strane noi, executându-se renovări capitale, în interior şi exterior.

     După decesul preotului Popa Jenică este numit preot Maxim Alexandru, care nu reuşeşte să stea mult, din cauza presiunilor politice locale şi judeţene. La sfatul şi la rugămintea Episcopiei, face schimb de parohie cu preotul Ciobanu Nelu, de la Comăneşti în anul 1987. În anul 1992 este numit al doilea preot, în persoana părintelui Aniculoaie Gheorghe, iar în 2003, cel de-al treilea – părintele Enea Daniel.

     Datorită faptului că biserica veche nu mai corespundea ca dimensiuni cerinţelor credincioşilor şi datorită unor fisuri mari în ziduri, ce puneau în pericol viaţa celor ce participau la sfintele slujbe, în anul 1994 s-a hotărât ridicarea unui nou lăcaş de cult. În anul 1998, biserica veche a fost demolată, iar pe locul ei s-a ridicat o falnică catedrală după planurile arhitectului Viorel Dorneanu din Bacău. Toate cheltuielile au fost şi sunt suportate de enoriaşii parohiei, primăria oraşului şi cu sprijinul substanţial al Schelelor de Petrol din Moineşti. În prezent biserica este finisată în exterior şi pregătită tencuiala pentru pictura ei interioară.

     La 29 mai 2004 I.P.S. Daniel Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (actualmente Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) şi P.S. Ioachim Băcăuanul au binecuvântat şi sfinţit sediul radioului Trinitas Moineşti din turla Bisericii Sfântul Nicolae. Este singurul sediu de radio din ţară, ce funcţionează în turla unei biserici.
Nădăjduim, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, cu sprijinul enoriaşilor, a primăriei municipiului Moineşti şi a sponsorilor să ducem la bun sfârşit lucrările la biserica Sfântul Nicolae şi să oficiem cât mai curând slujba de sfinţire."

    

 sursa articolului şi fotografiilor Protoieria Moineşti