Nicu Enea la Scorțeni

„Pînă în prezent, legătura dintre pictorul născut la 28 mai 1897, la Valea Arinilor-Lucăceşti, judeţul Bacău, și satul Scorţeni-Bacău este relevată de pînza de excepție care imortalizează biserica de lemn Merișor, construită în 1799.

Nicu Enea a mai pictat însă și alte pînze, ori a executat și alte desene la Scorțeni. Mărturie stau trei fotografii din anul 1931. În ele, pictorul apare în tovărăşia a trei prieteni Dimitrie Mareş (1897-1952), învăţător, director, subrevizor şcolar (1928-1931) și poet, născut cu nouă decenii în urmă la Sarata-Borzeşti, comuna Băhnășeni-Bacău, Constantin Zugrăvel (n. 1897), învăţător în Scorţeni-Bacău, și C. Dumitrescu, inginer silvic în Scorţeni-Bacău.

Ei se află într-o pădure scorţeană de pe dealul Dragomiresei, de unde privirile cuprind lanțul carpatic, subcarpații și Valea Tazlăului, de la munții Tarcăului, pînă la Nemira-Mare şi culmea Berzunţului, de la Schitu-Frumoasa la Tescani, Româneşti şi mai departe.

În toate aceste fotografii, Nicu Enea se află cu haina pe umeri, pe o creangă sau între trunchii unor copaci dintre cei care apar des în pînzele și desenele sale, ori pe iarba și frunzişul pădurii,

Fotografia care îl arată pe Nicu Enea între cei trei trunchi oferă privitorului şi şevaletul pictorului, cu un peisaj scorţean.

Pînă la mutarea în Bacău a soților Constantin și Magdalena Zugrăvel, au existat, în casa de pe şoseaua Bacău Moineşti, dintre Kilometrii 28 şi 29, portretul învățătorului C. Zugrăvel și două peisaje scorțene, de felul celui din fotografia prezentată mai sus, toate semnate de pictorul Nicu Enea, Scorțenii le-au văzut adesea , iar învăţătorul Constantin Zugrăvel a scris despre portretul său în caietul intitulat Scorţeni, caiet aflat la Muzeul Inspectoratului Şcolar Judeţean Bacău.

Menționăm că Nicu Enea a fost coleg cu învăţătorul Constantin Zugrăvel la Şcoala Normală din Piatra Neamț, între 1911 şi 1918. Fotografiile interesîndu-ne aici se află în arhiva familiei învățătorului Dimitrie Mareş din Scorţeni și Bacău. Pe verso, Mareş menționează anul 1931, şi numele pictorului Nicu Enea.”

Cedric N. Măgirescu

Almanah Ateneu- 1988 (sursa Arcanum)

Notă

Cu toate că textul face referire la o fotografie inclusă în articol, ea nu se regăsește în această ediție a almanahului.

Dacă cineva deține o fotografie a picturii realizate de Nicu Enea reprezentând Biserica Merișor, îl rog să o posteze în comentarii.

MOINEŞTI 1968- Ștefan Roll

 „ MOINEŞTI.

În apropiere de Comăneşti, unde se instaurează una din cele mai temerare citadele ale industriei socialismului românesc. Ca să ajungi acolo cu trenul parcurgi un peisaj de galaxii terestre, un poem de constelaţii oglindit parcă în poemele răzvrătite ale demiurgului erupţiei Dada.

Nu ştiam. Am primit invitaţia unor tineri concetăţeni ai autorului acelor „Sept Manifestes Dada“, că, la cinci ani de la moartea lui, îl vor evoca şi ne rugau să participăm la sărbătorirea organizată de ei pe cei cîţi au mai rămas din cei care l-au cunoscut din ţară. Pe M. H. Maxy, pe Saşa Pană şi pe mine. Uitasem, netrebnici animatori ai revelaţiei de la Zürich, să ne aducem aminte de el la aceste „cifre rotunde“. Ne-a emoţionat şi ne-am dus. Cunoscusem Moineştii acum vreo trei decenii. Casa unde s-a născut Tzara nu mai există. E un teren de unde s-a demolat clădirea veche ca să se facă loc oraşului modern de o arhitectură cutezătoare, parcă inspirată din Le Corbusier, acest geometru al urbanismului contemporan, el însuşi poet suprarealist. Ne-au întîmpinat tineri tulburaţi că sínt omonimii locului natal al poetului, Macarie Victor, bibliotecarul Clubului întreprinderii „23 August“, Daniel Nicolescu, profesor de limba română, directorul Casei de Cultură din Moineşti, Mireanu, şi, în faţa a peste cinci sute de tineri în cea mai mare parte, am vorbit despre întîlnirile noastre cu Tzara. M. H. Maxy, vorbind, căuta cu privirea la asistenţi — şi a spus-o — dacă nu se află printre ei un nou reprezentant al altor explozii artistice ; eu am spus nu ştiu ce despre importanţa poeziei şi a apariţiei dinamitarde a luiTzara, Saşa Pană a făcut o amplă expunere a personalităţii poetului, ascultată cu o hieratică vibraţie de către mitingul de suflete de o supremă candoare.

Poezia mai răvăşeşte conştiinţele, mai interesează! Am simţit-o din modesta noastră evocare a unui unanim poet plecat de peste o jumătate de veac din aceste locuri. În sala clubului muncitoresc — şi lui Tzara, membru al Partidului Comunist Francez, i-ar fi plăcut — au fost recitate poemele lui scrise în timpul cînd era încă în țară, integrate de el în ediţiile franceze.

Seara ne-am întors printre aceleaşi galaxii, lăsînd înapoia noastră leagănul, maidanul de joacă, locurile unde Tzara a fost adulmecat de primele febre ale poeziei.

Ştefan Roll”

Articol apărut în Revista ”Contemporanul” din 1968, după evenimentul omagierii lui Tristan Tzara (sursa Arcanum).

Scorțeni

 „Drumul urcă un deal răpede spre satul Scorţeni. El lasă să se vadă supt înnălțimi verzi case gospodărești cu curtea foarte bine îngrijită. Ele mărgenesc îndată şoseaua. În cea mai frumoasă din ele întâlnesc pe profesorul şi scriitorul P. Misir şi familia sa, cari petrec vara în acest minunat colț.”

Nicolae Iorga „Sate și mănăstiri din România” -1905

În drumul de la Bacău spre Moinești, la Scorțeni, pe partea dreaptă a șoselei, se află două clădiri vechi aflate într-o stare avansată de degradare. Am aflat că una dintre ele ar fi funcționat cândva ca dispensar. Cealaltă, situată chiar la stradă, pare să aibă și ea o istorie interesantă.

Cunoaște cineva istoria acestor două clădiri? Dacă aveți fotografii vechi și/sau recente, vă invităm să le împărtășiți în comentarii sau într-o postare.

Cartea, prieten al muncitorilor

 „Biblioteca clubului muncitoresc din Zemeş dispune de 10.416 volume de literatură beletristică, tehnică, politică, ştiinţifică. Cei 1379 de cititori ai bibliotecii au citit în timpul scurs din acest an un număr de 8968 de cărţi. Această bibliotecă a organizat la locurile de muncă ale sondorilor un număr de 18 biblioteci mobile care cuprind sute de cărţi.”

*****

„Toader Zota are de-acum 47 de ani. E mecanic la Atelierul central din Zemeş şi tovarăşii săi de muncă il apreciază pentru hărnicia lui. Toţi ştiu acum că nea Toader al lor a luat de la biblioteca clubului 27 de cărţi pe care le-a citit de la inceputul anului şi pină acum. Citeşte mai mult decit cei tineri. Şi-a găsit in carte un bun prieten, un sfătuitor, un dascăl de nepreţuit.

Pompiliu Petcu cunoaşte foarte bine principiile de funcţionare a cazanelor. Este cazangiu şi rar să-l intreacă cineva in meserie. Dar Pompiliu iţi poate spune multe despre cărţile lui Turgheniev, Moliere, Goncearov, Balzac, Beniuc, Sahia. Petcu işi petrece zilnic multe ore plăcute in tovărăşia cărţilor. L-a atras mult „Pe muche de cuţit“ al lui Beniuc, dar i-a plăcut grozav şi „Răscoala“ lui Rebreanu. El zice că i-au plăcut mai toate cele 59 de volume citite in acest an. „Multe dintre cărţile citite, zice el, imi folosesc la şcoală. Sint elev la seral In a VIII-a“.

Inginerul Virgil Zota, instalatorul loan Brinzei şi incă mulţi alţi cititori activi se numără acum printre cei 1379 de cititori ai bibliotecii clubului muncitoresc din Zemeş.

Cartea ii este un prieten bun petrolistului. Acesta este un adevăr confirmat de miile de cititori care frecventează bibliotecile cluburilor muncitoreşti din Zemeş, Modirzău, Lucăceşti, Moineşti.”

Articole din ziarul Steagul Roșu Bacău-1960 (sursa Arcanum)

Oamenii locului

 

Ziarul Steagul Roșu Bacău-1960 (sursa Arcanum)

Oamenii locului

 România liberă 1959 (sursa Arcanum)

Biblioteca Clubului" 23 August" din Moineşti, 1968

 „Biblioteca Clubului "23 August", astăzi Clubul "Lira", a fost înfiinţată de subsemnatul în anul 1967 şi extinsă ulterior prin comasarea bibliotecilor sindicale de la toate întreprinderile şi instituţiile de pe raza orașului cu excepţia celei de la Schela de foraj, şi a funcţionat până în primavara anului 1970, fiind, apoi, desfiinţată/mutată după plecarea mea.

VICTOR MACARIE

Foto: Paul Dumitrescu -Inedit”

Revista Ava- nr.1, 2003

GLOSE -DESPRE NAŞTEREA UNEI PASIUNI

 „Trecător prin Moineştii anilor 1960-1970, am fost fascinat de personalitatea atât de complexă şi chiar controversată uneori a celui mai reprezentativ fiu al acestei urbe, poetul Tristan Tzara. Lipsit de surse bibliografice, deşi lucram într-o bibliotecă, am recurs la serviciile presei, cerând, de la unele reviste de cultură, informaţii despre viaţa şi activitatea acestuia. Am intrat astfel şi în corespondenţă cu unii dintre reprezentanții literaturii şi artei avangardiste românesti. În paralel cu activitatea epistolară, am reusit să obtin aprobările necesare fotografierii actului de nastere al poetului. Fotograful Paul Dumitrescu a făcut fotocopii, sculptorul amator Traian Caloianu a modelat un mic bust al lul Tzara în gips. Am adunat si unele decupaje de prin reviste şi ziare pentru a organiza o vitrină dedicată distinsului fiu al Moineştiului. La exponatele menţionate am adăugat două apariţii editoriale de excepţie, este vorba despre „Avangarda artistică a secolului XX” de Mario de Michelli, volum în care personalitatea lui Tristan Tzara este foarte bine conturată, şi culegerea de versuri în doua volume „Poezia română modernă- De la Bacovia la Emil Bota, Antologie şi note” de Nicolae Manolescu, ştiut fiind că în volumul al II-lea sunt incluse cinci poeziisemnate de poetul dadaist. De retinut că această antologie, spre regretul tuturor, a fost retrasă imediat din librării şi din biblioteci. Dar, cu toate acestea, prin abilitatea librăreselor grecoaice Caliopi şi Elefteria, precum şi a mai tinerei, pe atunci, Maria Tudorache am reusit să le cumpăr şi să le expun în amintita vitrină. In felul acesta am început să atrag atenţia cititorilor care frecventau vremelnica bibliotecă şi dintr-un total necunoscut în oraşul său, Tristan Tzara începea să suscite interesul public.”

------

„Aşa se face că atunci când s-a pus problema organizării unei consfătuiri cu personalul de îndrumare a activităţii culturale din judeţ s-a găsit cel mai prielnic prilej de a se organiza comemorarea a cinci ani de la moartea acestuia, manifestare pentru care am invitat trei dintre corifeii literaturii şi artei avangardiste româneşti, poetul Saşa Pană, eseistul Ştefan Roll şi pictorul M. H. Maxy, personalități care îl cunoscuseră personal pe poetul răsturnător de tipare învechite.

Aşa cum o impuneau cerinţele ospitalităţii, invitaţii bucureșteni au trebuit så fie întâmpinaţi în Gara Comăneşti, ocazie pentru care m-am dus din timp în oraşul de pe Trotuş şi am luat cu mine la gară pe fotograful Vasile Zaharia, pe care l-am "instruit" să facă câteva instantanee în momentul întâlnirii mele cu oaspeții.

---------

De aici am plecat cu un microbuz, care a avut şi o pană, spre Moineşti. Pe traseu devenisem un autentic ghid turistic, prezentând oaspeţilor dealurile Hanganilor şi mahalaua Moineştiului pictate la 1909 de Ştefan Luchian; parcul băilor, celebru altădată, atunci rămas în paragină; diversele dughene peste care încă nu intraseră buldozerele şi chiar blocul ce se construia pe locul unde fusese casa în care s-a născut Tristan Tzara (Samueli Rosenstock). La Clubul "23 August" ne aşteptau câteva sute de participanti: muncitori, intelectuall, elevi şi chiar studenţi de la Institutul pedagogic din Bacau, toţi dornici să afle cât mai multe informații despre poetul de anvergură europeană şi despre care tocmai în oraşul său natal se ştia atât de puţin. Rând pe rând, Saşa Pană, Ştefan Roll şi M. H. Maxy, au evocat figura iniţiatorului şi mentorului dadaismului, a autorului „Primelor poeme” şi al atâtor alte opere literare de valoare europeană sau universală care, din nefericire, încă nici până în prezent nu sunt traduse în limba sa maternă.

--------

După discursurile maraton de câteva ore, au urmat unele momente artistice susţinute de elevii liceului şi o seară de dans pentru tineret.

--------

A doua zi au fost momente mai relaxante, o plimbare prin oraş cu Saşa Pană, acesta admirand mult arhitectura nouă a oraşului, care era un mare şantier. L-am condus la locul unde a fost casa familiei Rosenstock. Era în construcție blocul la parterul căruia se afla CEC-ul. Aici, am chemat, din atelierul sau de vizavi, nu prea departe de acel loc, pe fotograful Gică Diaconu şi ne-am fotografiat împreună şi cu profesorii Daniel Nicolescu şi Guţă Mireanu, implicaţi şi ei în realizarea acelei manifestări...”

Victor Macarie

Foto: V Zaharia - inedit-

M.H.Maxy, Saşa Pană, Ştefan Roll şi Victor Macarie în Gara Comăneşti

5 decembrie 1968

sursa Revista Ava -2003

AMINTIRI - „ŞTEFAN LUCHIAN”

 „Toate greutăţile avute pe Valea Prahovei n-au reuşit să stingă focul artei ce-i ardea în suflet.

Deşi la Brebu spunea ,,Fac ultima încercare cu peisajele“, vara următoare n-a rezistat ispitei, la gîndul că va trece pe poteci umblate de Grigorescu, şi a ales Moineştiul.

Chinul voiajului cu automobilul anului 1908 i-a dat îndemnul să facă drumul, în lungul Moldovei pînă la Moineşti, cu trenul — mijloc mai simplu.

Instalat în casa unui gospodar, la marginea tîrgului, lîngă spital şi aproape de gară, de a doua zi a început lucrul.

Moineştiul, proaspăt declarat oraş, avea judecătorie, spital, farmacie, şcoli ; exista un cerc de intelectuali, vara — vilegiaturişti.

Tata fiind de prin partea locului şi-a găsit sumedenie de rubedenii, tot moldoveni primitori. Organizau excursii, pic-nicuri la pădurea de aluni, de peste drumul casei noastre, ca să-i fie aproape lui Ştefan. Invitaţiile curgeau, dar noi ne dusesem pentru altceva acolo. Rar primea Ştefan să meargă pe undeva. La una din aceste reuniuni, băiatul gazdei veni şi el cu o pictură şi-l roagă să i-o corecteze. Era portretul directorului. După o aruncătură de ochi îl auzii pe Ştefan: „Ce portret, ăsta-i spirit denaturat, nu portret. Fugi acasă şi adu-mi repede cutia cu vopsele“. Nu l-a corectat, l-a făcut din nou. Cine o fi fost acel domn director ? Ce norocos! S-a făcut cu un portret al lui Luchian, aşa pe negîndite şi pe neştiute.

De la Moineşti a adus o serie de peisaje care se întrec unele pe altele, mai toate uleiuri.

Aici transportul, pentru a face faţă subiectului, era mai uşor căci se găseau nişte trăsuri, cam mici, dar bineînţeles, mai comode decît carul cu boi de la Brebu.

Dimineaţa era văzut, cu trăsura încărcată, trecînd pe dinaintea prăvăliilor legate una de alta cît ţine tîrgul.

Pînă la peisaj făcea drum lung, ore de zdruncinătură. Ştefan, tot obosit, se întorcea acasă zdrobit de oboseală, de pătimirea frumuseţii, zugrăvind privelişti sănătoase cu bucuriile luminii.

Îl mai apuca ploaia, ei trebuie să-i mulţumim, să-i fim recunoscători, pentru ajutorul ce i-a dat să înfăptuiască cele două bucăţi: „Moara” şi „După ploaie”, cu cerul răscolit de furtună, nori inchişi, nici o rază de soare, unde numai contrastele luminează.

Cit l-au durut acele timpuri ! E gonit de ploaie, dar sufletul lui vrea să pună pe pinză tot ce vede şi, mai cu seamă, tot ce simte.

Elanul tinereţii şi al sănătăţii izbucneşte in această ,,Moară“. In faţa ei dintr-o dată s-a simţit tinăr şi sănătos.

În afară de tablourile intitulate simplu — peisaj, unele au nume proprii: „Pe valea Hînganilor”, „La şesuri”, „Pădure de mesteacăn”, „Priviri asupra Moineştiului”, adevărate bijuterii, bătute in pietre scumpe, scînteietoare de culoare. La marginea satului — copacii, in fund, după un tăpşan ce inchide valea care incepe, cerul innourat, in planul din faţă o colibă, intre straturi de ierburi, in culori diferite.

Tot la Moineşti, a găsit două tipuri interesante: unul după care a făcut pastelul intitulat „Cap de evreu”, roşu la faţă, plin de sănătate, cu ochi de viezure, barba şi părul alb, vorbăreţ, vesel. Cit a pozat, a tot povestit, incă ne vorbeşte, iar „Hahamul din Moineşti”, un cărturar, priveşte in jos mîhnit că pozează — zicea că e contra legii — avea remuşcări că s-a lăsat înduplecat să i se ia poza şi stătea nemişcat.

Figura lui gravă şi inţeleaptă se preta pentru ulei, din a cărui modelare se arcuieşte fruntea lată, luminată de gînduri socotite — interpret larg in pete mari.

Cu această vară se incheie seria peisajelor lui. Cît a stat la Moineşti, a lucrat mult şi fără răgaz.”

LAURA COCEA

Articol din ziarul „Argeș” din 1968 (sursa Arcanum)

Dacă vreți să vedeți tablourile amintite în articol, acestea sunt reunite într-o postare dedicată lui Ștefan Luchian pe blogul Moineștiul Pozitiv, la următorul link:

https://moinestipozitiv.blogspot.com/.../moinestiul-vazut...

Vezi mai puţine

Din revista „Curierul Misionar”

 Două fotografii cu membrii ai Comunității Adventiste de Ziua a Șaptea din Moinești, publicate în revista „Curierul Misionar” în anul 1938 (sursa: Arcanum).

„Curierul Misionar” a fost publicația oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în perioada interbelică. Fotografiile sunt legate de „Campania de Toamnă”, organizată anual de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea pentru susținerea activității sale misionare și editoriale.

Fotocronica noastră

 În Flacăra Moineștiului din anul 1964, la rubrica „Fotocronica noastră” sunt prezentate trei fotografii.

Deoarece ultima imagine era foarte neclară, am apelat la ajutorul inteligenței artificiale pentru a-i îmbunătăți calitatea și pentru a încerca să identificăm locul în care au fost amplasate panourile. Unde credeți că erau amplasate ? Eu cred că se aflau în lângă Clubul 23 August.

sursa Arcanum

Spitalul din Moinești - 1973

 

sursa Arcanum

Imagine cu spitalul din Moinești aflat în construcție, în anul 1973, apărută în ziarul Steagul Roșu. Detalii despre construcția spitalului sunt postate în următorul link:

https://www.facebook.com/groups/1388966862441540/posts/1590614475610110/

În preajma examenelor

 „La şcoala din comuna Ardeoani, raionul Moineşti, unde sînt învăţătoare, părinții multor copii vin la sfatul învăţătorilor şi se interesează cum învață copiii lor și ce obligații au ei față de şcoală. Aceşti părinți organizează în mod plăcut şi cu rost timpul liber al copiilor lor, împăcînd în acelaşi timp învăţătura cu joaca şi ajutorul în gospodărie.

Maria Munteanu, de exemplu, de fiecare dată cînd mă întîlnesc cu ea, mă întreabă: „Cum mai învață fata mea, tovarăşă învăţătoare, eşti mulţumită de ea, e cuminte?"

Tot aşa de grijulie e şi Virginia Bujor. Ea vine la şcoală, se interesează de notele copilului ei şi cîteodată mă roagă să asiste la lecţii. Zilele trecute au venit la mine Lina Petcu și Eleonora Sărăcuțu şi m-au întrebat cum să-şi ajute copiii acum, cînd sînt atît de preocupați de pregătirea examenelor. Ele mi-au ascultat sfaturile.

Copiii lor vin acum la şcoală mai bine pregătiţi şi au devenit disciplinaţi.

Mai sînt însă în sat şi părinți care cred că dacă şi-au dat copilul la şcoală şi-au făcut datoria. Ei socotesc că numai învăţătorul singur e obligat să răspundă de educația copilului. A. D., de cîte ori îi spun că băiatul ei nu învață, îmi răspunde cu nepăsare: „Dacă o vrea, o învăța... Învață-l, că d-aia ți l-am dat la şcoală".

Nimeni nu spune că prima datorie nu este a învăţătorului; dar dacă acasă, în familie, copilul nu are condiții de învăţătură, dacă nu e controlat, atunci toată munca noastră din orele de şcoală nu va da rezultate bune. Dacă elevul este trimis cu vitele la păscut şi pe la şcoală nu vine decît din cînd în cînd, dacă nu are un colţişor al lui liniştit unde să-şi facă temele, el va învăţa pe apucate şi nu-şi va însuşi niciodată cum trebuie materia. C. B. şi E.T., deşi sînt copii inteligenți, vioi, au rămas codaşi la învăţătură, tocmai pentru că mamele lor nu se ocupă cum trebuie de ei.

Toți părinţii ar trebui să înțeleagă mai ales acum, în preajma examenelor, cîtă nevoie au copiii de o viață organizată, liniştită, de mult timp liber pentru a-şi însuşi temeinic cunoştinţele care le vor fi de folos toată viața.

ANA CUCU

învățătoare la Şcoala de 7 ani din comuna Ardeoani, raionul Moineşti”

Ziarul Săteanca -1955 (sursa Arcanum)