Portret de dascăl - in memoriam doamna profesoară Nicoleta Ciubotaru

,,Gânditorul George Eliot mărturisea că << Prima condiţie a bunătăţii sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.>> Şi Doamna profesor diriginte Nicoleta Ciubotaru şi-a iubit cu pasiune meseria de Dascăl, şi-a respectat-o cu Demnitate, fiindcă elevii Liceului Spiru Haret Moineşti erau trataţi cu înţelegere , cu dragoste de mamă, dar şi cu mare seriozitate, cu respect pentru munca lor depusă pe altarul învăţăturii.

Fiică de muncitor ceferist din Paşcani, dintr-o familie sănătoasă de zece copii, toţi absolvind studii superioare, Nicoleta a îndrăgit arta cuvântului şi a urmat această chemare sufletească la Universitatea din Iaşi.

Când am devenit licean, doamna profesoară urca spre piscul carierei sale. Îndrăgostită de literatura rusă, pe care ne-o inocula şi nouă, picătură cu picătură, reuşise să ne determine să citim creaţia genială a lui Lev Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşchin... Nu exista elev din clasa noastră şi nu numai, care să nu povestească în limba rusă ceva din opera acestor titani, fiindcă doamna profesoară ştia să încurajeze elevul, să-l ajute, să-i descopere resursele ascunse, să vadă în fiecare dintre noi acea fărâmă de aur care strălucea în adânc şi de care noi nu conştientizasem încă.

Era pregătită solid pentru fiecare oră ca un adevărat gladiator în arenă. Deşi nu apăruseră încă la noi metodele moderne de utilizare a calculatorului, doamna profesoară realiza exerciţii structurale cu ajutorul magnetofonului. Aveam un răgaz de două minute să răspundem; dacă nu dădeam noi răspunsul corect, ni-l oferea magnetofonul.

Dar ceea ce dorim să reliefăm în aceste sfinte amintiri sunt calităţile de mare OM şi PEDAGOG ale Doamnei Nicoleta Ciubotaru. Dacă în primul an de liceu ne <<dădăcea>> - cum prefera să spună - încet, încet a reuşit să ne determine să stăm pe propriile picioare, să ajungem stăpâni pe noi înşine. Mi-aduc aminte că vreo doi colegi, ameninţaţi să rămână repetenţi, mai puţin din vina lor şi mai mult din pricina unor profesori fără vocaţie de pedagogi, au fost sfătuiţi,cu căldură, să nu abandoneze, să-şi păstreze stăpânirea de sine, că totul va fi bine. Şi aşa a fost. În privinţa acelor dascăli fără vocaţie se potrivesc de minune cuvintele lui Cicero: <<Adesea în calea celor care vor să înveţe stă autoritatea celor care predau.>>

Datorită Domniei Sale am terminat cu toţii liceul. Deseori se strecurau până la urechile noastre foarte receptive unele replici date acelora care se lăudau că taie-n carne vie: << elevii au nevoie de apărare , nu cadrele didactice>>; << să întinzi coarda, dar să nu tai craca>>; << greşesc oamenii mari, da copiii?!>> A ajutat foarte mulţi elevi din umbră, fără ca ei să bănuiască vreodată gestul ei nobil.

Pentru literatura română avea o dragoste infinită. Deoarece dascălul nostru la această specialitate, profesorul Mihai Iscu, ne lăuda permanent şi pretutindeni,că n-a avut elevi mai talentaţi ca noi, doamna dirigintă venea să ne vadă pe viu, la orele Domniei Sale. Ne privea cu ochii strălucind de o vie admiraţie, trăia cu noi odată emoţiile estetice şi nemărturisea, în pauze, că va reciti pe cutare sau cutare scriitor român pentru a-l redescoperi. Nu pot să uit că la un scriitor minor Alexandru Sahia am comentat o imagine artistică din nuvela <<Ploaia din iunie>> ce m-a impresionat: << A nechezat un cal...şi strigătul lui flămând parcă s-a spânzurat de salcâmi, în văzul copiilor. >> Şi, astfel, doamna profesoară nu s-a lăsat până nu a recitit în întregime scriitorul dispărut înainte de vreme.

De o inteligenţă rar întâlnită în fiinţa acestui om sălăşluia şi un mare artist. Ştia să selecţioneze pe cei mai talentaţi elevi din liceu şi să realizeze spectacole gen revistă, cu nimic mai prejos faţă de cele realizate în marile săli de teatru sau la televiziune. O mărturisesc aplauzele furtunoase adresate artiştilor-elevi, dar şi cele acordate, în mod expres, talentatei regizoare. Să nu uităm că elevul Zăncescu a ajuns actor în acele vremuri când la I.A.T.C. erau câteva locuri la nivel de ţară.

Mă întreb când putea realiza, la acest nivel calitativ, atâtea nobile datorii? Ordinea, pasiunea, dragostea de viaţă, disciplina desăvârşită erau cheia victoriei. Dar adevărata splendoare şi-a exteriorizat-o doamna profesoară Ciubotaru ca dirigintă. Se ştie că într-o clasă de liceu vin elevi de toate calibrele: unii de la ţară, mulţi de la oraş, unii foarte pregătiţi, alţii cu o cultură modestă .

Doamna a avut harul de a uni un colectiv care-a devenit repede, repede port-drapelul liceului. Cum? Printr-o apropiere caldă de fiecare dintre noi, prin vorbe dulci şi-nţelepte, prin organizarea unor jocuri distractive, prin serile de dans de sâmbătă seara în holul internatului liceului - şi Doamna dansa ca o adevărată balerină, nu dansa, plutea pur şi simplu în valurile muzicii!

Deseori organiza discuţii principiale cu părinţii şi ceilalţi profesori. Doamna noastră ne cucerise prin acel inefabil care emana din întreaga-i fiinţă. Pentru a ne cunoaşte << în libertate>>, a organizat excursii chiar în anul când ne-a devenit o a doua mamă. Eram la Roman să vizităm un laminor de ţevi. Apoi ne jucam cu bărcile pe lacul din centrul oraşului.De undeva,crezând că n-o vedem, diriginta ne observa şi ne asculta cu mare luare-aminte pentru a şti cum să lucreze cu fiecare dintre noi. Era pătrunsă de adevărul că un copil este unicat,o lume,un univers foarte greu de descoperit.

Prin cultura sa incomensurabilă, dublată de un talent şi un simţ artistic rar întâlnit, Doamna ştia să ne iniţieze ca un adevărat maestru în tainele muzicii, picturii, arhitecturii..., prin lecţii de dirigenţie rămase neşterse din sufletele noastre.

Şi astăzi trăiesc cu aceeaşi intensitate emoţiile estetice din evocarea marelui muzician italian Paganini. N-a fost o oră,n-au fost două, dar cine se mai gândea să cronometreze timpul. Mi-amintesc c-am ajuns acasă spre seară. Cei cinci kilometri până acasă am mers ca un somnambul, cu gândul numai şi numai la marele Paganini, considerat după moarte un vrăjitor, un diavol şi închis în sicriu metalic aninat de o creangă. Hrana spirituală reuşea s-o domine total pe cea materială încât nu mergeam spre casă,ci intrasem într-o adevărată stare del evitaţie...

Dmnezeu şi-a revărsat asupra domniei Sale toate harurile. În Moineştiul nostru s-a căsătorit cu inginerul petrolist Ciubotaru, cei doi copii ai săi au ajuns personalităţi de marcă ai Bacăului, iar nepoţii îi fac mare cinste,vorba ceea: <<viţa de vie tot învie...>>

În 1992 se pensionează după o muncă titanică şi pasionantă. Să-i dea Dumnezeu ani frumoşi în continuare pentru a-şi vedea nepoţii ajunşi oameni de seamă ai acestui pământ binecuvântat.''

- autor Prof. Cernat Gheorghe, Şcoala cu Clasele I-VIII „George Enescu“ - Moineşti, jud. Bacău

(sursa fragment şi imagine : ,, Dascăli memorabili'' - O carte a Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Bacău, 2011)