Bibliotecarul clubului de la Zemeş

sursa imagine:
 http://www.culturabacau.ro/drumul-gazarului.html

  Acum vreau să vă vorbesc nu despre un erou, ci despre un tânăr cu totul obişnuit: despre bibliotecarul  clubului  din Zemeş. Locuieşte în Lucăceşti, în oraşul petroliştilor, într-unul din acele două blocuri de nefamilişti, cu alţi patru tineri muncitori din schela Zemeş, într-o cameră care aduce foarte mult cu încăperea unui cămin studenţesc.

Am ajuns în dormitorul celor cinci tineri muncitori aproape de miezul nopţii. Dar ei nu dormeau. În frunte cu bibliotecarul clubului de la Zemeş mă aşteptau. Nu ştiam că povestea pe care urma s-o aflu avea să se înscrie firesc în textul acestui capitol de carte. Lucrurile pe care le aflasem de la el până atunci, vizitându-i biblioteca, erau cu totul şterse şi comune: ,,Biblioteca are nouă mii de volume’’, ,,Am organizate câteva biblioteci volante pe teren, la sonde şi la staţiile de compresoare’’, ,,Mai mult se citesc cărţile de aventuri’’. Cam atât.

Dar nu ştiam că bibliotecarul mă aştepta cu un caiet plin de poezii şi cu o listă grozavă de întrebări cruciale pentru existenţa lui:

- Eu, la 21 de ani, cum pot ajunge să posed o cultură vastă, umanistă?

- Cum se desfăşoară ziua de activitate într-o redacţie literară?

- Reportajul, o dată cu trecerea vremii, nu cade în miasmele îmbătrânirii?

Cine era tânărul din faţa mea şi, dincolo de profesia lui de mecanic la compresoare şi de bibliotecar la un club oarecare, ce preocupări avea? ,,Sunt poet’’, mi-a răspuns el plin de o încredere oarbă în talentul său, dar pe urmă am băgat de seamă că îndrăzneala aceea era un scut vehement al unei sfiiciuni fără margini. Până să-mi citească din propriile sale versuri, mi-a recitat, ridicându-se în picioare, cu o mână rezemată de tăblia patului de fier, zeci de versuri din Arghezi, Beniuc, Călinescu şi Labiş.

Bibliotecarul clubului de la Zemeş este muncitor petrolist. A urmat cursurile şcolii de petrochimie de la Câmpina şi, după absolvire, a fost repartizat ca mecanic în schela Zemeş, la una din staţiile de compresoare. Şi-a luat examenul de maturitate la ,,seral’’ şi vrea să ajungă la ,,filologie’’. Tocmai din această pricină s-a aciuat pe lângă clubul din Zemeş, devenind în scurt timp unul din cei mai întreprinzători activişti voluntari, plin de idei în domeniul muncii culturale, propagandist înflăcărat al cărţii, organizator, în cele mai depărtate şi inaccesibile locuri de muncă, al unor surprinzătoare manifestări de cultură: discuţii pe marginea lucrărilor literare, procese literare, recenzii vorbite, prezentări de cărţi şi scriitori, şezători literare cu participarea unor scriitori.

La îndemnul meu repetat şi încăpăţânat, tânărul şi necunoscutul muncitor petrolist, tânărul poet locuitor al oraşului Lucăceşti a început să povestească una din cele mai surprinzătoare biografii din câte mi-a fost dat să ascult vreodată:

M-am născut în satul Faraoanele din raionul Focşani, în casa unui cizmar sărac. Dar tatălui meu, cu toate că era doar un cizmar sătesc, un cărpaci de bocanci şi ghete, un proletar în meseria lui modestă, îi plăcea grozav de mult să citească... Chiar şi acum, când merg în concediu acasă, îmi place nespus să discut cu el. Eu stau la masă, iar tata lucrează la banc. Seara, lasă obosit lucrul şi vine lângă mine ca să continuăm în linişte dicuţiile noastre despre cărţile citite, despre literarură şi scriitori. Scrie şi el poezii, ca poetul Neculuţă. Acum e cizmarul gospodăriei colective şi face versuri pentru brigada artistică de agitaţie. El e foarte mândru de mine şi păstrează toate gazetele unde am publicat: Flacăra Moineştiului, Revista Clubul, ziarul Steagul roşu din Bacău şi Scânteia tineretului.

Când aveam vârsta de şase ani şi stăteam în satul meu natal, la Faraoanele, o întâmplare copilărească a făcut să merg pe câmp cu caii la păscut. Nu erau ai mei. Necunoscându-mă, un cal m-a lovit cu copita în tâmpla stângă. Dintr-o singură izbitură am fost aruncat într-un lan de grâu. Oamenii care treceau pe acolo au văzut scena şi m-au dus pe braţe până la o casă din apropiere. Acolo s-au strâns toţi oamenii din împrejurimi, pentru că s-au auzit repede că băiatul lui Mitică cizmarul a fost omorât de un cal. Dar eu nu eram decât leşinat. Am fost dus cu maşina ,,salvării’’ întâi la Odobeşti, apoi la spitalul din Focşani, unde chirurgii s-au luptat  câteva ore grele să mă scape de la moarte. Un an de zile, de la şase până la şapte ani, am stat internat în spital sub îngrijirile doctorilor. Un an de zile n-am scos nici măcar un singur cuvânt, n-am ştiut ce se petrece cu mine, eram ca într-un somn foarte adânc. După aceea am început să silabisesc ca un copil mic de doi ani. Când m-am întors acasă de la spital, parcă veneam din altă lume. Nu ştiam nimic, nici ce-i casa, nici ce-i cerul şi râul, nimic. Oamenii din sat se uitau la mine ca la o minune, ca la un mort care a înviat. Apoi am mers la şcoală şi am fost mereu premiant. Foarte mult mi-a plăcut să citesc cărţi de poezii, apoi cărţi de poveşti şi pe urmă nuvele, romane şi piese de teatru. Când eram în clasa a V-a elementară am compus prima poezie. Apoi când am învăţat lucruri noi, mi-a venit uneori să râd, gândinu-mă că nu m-a lovit un cal obişnuit, ci chiar Pegas.

Apoi, mi-a recitat nu mai ştiu câte poezii caligrafiate într-un caiet gros cât un dosar. Dar nu le citea din caiet, ci le ştia pe de rost, ca un rapsod popular.

Nu m-a lăsat să transcriu nici una din poezii, spunându-mi că o să-mi trimită un plic cu un ciclu întreg, la Luceafărul, dar până atunci trebuie să mai revadă versurile, să le mai prăşească un pic. Îmi devenise pe neaşteptate simpatic şi a doua zi am plecat cu el la Zemeş şi nu numai acolo, ci şi la Runcu, întovărăşindu-l într-o originală expediţie de bibliotecar.

Ducea într-un camion al schelei Zemeş, între lăzile şi utilajele petroliere, un sac înţesat de cărţi. Erau acolo 234 de volume pe care le ducea la biblioteca volantă a staţiei de compresoare Runcu, întorcându-se de la Zemeş, cu acest fermecător proces verbal:

,,Încheiat azi 21 noiembrie 1963 între tov. S.D. Ştefan, bibliotecar la clubul muncitoresc Zemeş şi L. Toader, bibliotecar voluntar, care a împrumutat pentru biblioteca volantă de la staţia de compresoare Runcu un număr de 234 de volume, conform tabelului nominal alăturat.’’

Dar să înţelegeţi în adevărata lui semnificaţie drumul de la Zemeş la Runcu e nevoie măcar de o sumară descriere: camionul ne-a lăsat la marginea şoselei. Credeam că am ajuns, dar peripeţiile abia de acolo aveau să se arate. Sacul înţesat cu cele 234 de volume trebuia urcat până la mica poiană alpină, înconjurată de brazi seculari unde erau instalate câteva barăci. Acolo locuiesc şi muncesc aproape 150 de muncitori petrolişti, stabiliţi împreună cu soţiile şi copiii lor. Aşezarea seamănă cu un cătun industrial. Ca să ajungi din şosea până la mica poiană alpină trebuie să urci cele 2 000 de trepte ale unei scări de ciment. Pe unele porţiuni treptele sunt atât de abrupte încăt urcuşul seamănă foarte multe cu o ascensiune temerară şi anevoiasă.

Cele 2 000 de trepte au fost urcate în ziua aceea cu un sac în spinare (şi în sac se aflau 234 de volume). Bibliotecarul din Zemeş a ajuns lac de sudoare. Şi tot el, frânt de oboseală, lăsând sacul pe pământ, a exclamat plin de mândrie: ,,Am un Pegas putere’’. În gluma lui voia să spună că, atunci când faci un lucru cu pasiune, nici o împotrivire şi nici o greutate nu ţi se par prea mari şi de netrecut.

Sursa: ,,Oraşe fără arhive’’ de Petru Vintilă, Editura Tineretului, 1964