Portrete

 

Flacăra Moineștiului 1964

sursa Arcanum

File de istorie despre Hangani

 „La dorinţa unui grup de cititori ai ziarului nostru, publicăm in acest număr sumare date despre trecutul aşezării Hangani, in prezent cartier al oraşului Moineşti, cit şi aspecte referitoare la viața şi munca oamenilor de aici in anii regimului democrat-popular.

Actualul cartier al oraşului Moineşti, ca şi alte aşezări omeneşti din raionul nostru, işi are un trecut istoric indepărtat, consemnat in parte şi in documente.

Cu sute de ani in urmă i se spunea Urmeniş, de la numele piriului care străbate aşezarea şi are şi astăzi aceeaşi denumire.

Sub această denumire este consemnat satul Urmeniş şi in documentul din timpul lui Ştefan cel Mare (iunie 1463), alături de Văsieşti, alt cartier al oraşului Moineşti, care işi păstrează acelaşi nume pină in zilele noastre.

Consemnarea localităţii Hangani in hrisoave are loc şi in secolele următoare, in timpul domniilor lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşnea- nu, şi indeosebi in secolul XVIII, cind comandantul oştilor care făceau paza trecătorilor din munţi— Sandu Loghinescu —- era de aici.

Schimbarea denumirii localităţii a survenit mult mai tirziu, abia in secolul trecut.

Iată „istoricul“ schimbării denumirii acestei localităţi. Urmaşii iui Iliaş Sanga, citat in documentul din secolul XV, din timpul lui Ştefan cel Mare, au adus, pentru exploatarea imenselor cantităţi de lemn existente la Urmeniş, clăcaşi din satul Hangu (din apropierea Tg. Neamţ). Aceştia şi-au durat locuinţe pe Valea Urmenişului, pe meleagurile actualului cartier Hangani. În timpul aşa-zisei improprietăriri a celor de aici, care a avut loc in anul 1864, pentru a se putea face deosebire intre restul moşiei şi păminturile celor ciţiva improprietăriţi, s-a spus „pămintul Hanganilor“, adică al celor venit din Hangu. Aceeaşi denumire a primit-o apoi intreaga aşezare.

A făcut parte din comuna Văsieşti pină a deveni cartier al oraşului Moineşti.

Viaţa de-a lungul veacurilor nu a fost prea uşoară. Locuitorii erau nevoiţi să muncească in condiţii grele la exploatarea lemnului necesar pentru construcţii şi pentru combustibil indeosebi.

Chiar şi după improprietărirea de la 1864, cei care au beneficiat de maximum 4 fălci de pămint nu aveau cu ce le lucra, lipsindu-le vitele de muncă şi uneltele. Multă vreme s-au folosit de unelte de muncă rudimentare confecţionate de ei inşişi. Abia după anul 1900 apar pluguri de fier.

La toate aceste greutăţi se adaugă şi pămintul slab al unora, nefolosibil din punct de vedere agricol, acoperit cu păduri, cioate şi rădăcini de copaci, aşezat pe ripe abrupte. Iată explicaţia faptului că mulţi dintre locuitorii de aici au fost nevoiţi, pentru a-şi duce traiul de azi pe miine, să-şi caute de lucru cu ziua, fie la construcţia căii ferate de pe Valea Trotuşului sau Comăneşti-Moineşti, fie la minele de cărbune şi mai tirziu in schelele petrolifere apropiate.

Despre o viaţă cultural-educativă nici nu se pot face referiri măcar, pentru că a fost cu totul inexistentă.

Cîţiva dintre fiii celor care locuiau in apropiere de Văsiieşti frecventau in primele două decenii ale secolului nostru la şcoala de aici. Cum insă calea de acces era pe malul Urmenişului, a cărui apă făcea impracticabilă trecerea prin această zonă de toamna pină primăvara tirziu, frecvenţa lor era mult ingreunată.

Prima şcoală ia fiinţă abia după primul război mondial, iar postul al doilea de invăţător este aprobat după anul 1930.

***

În anii regimului democrat- popular au survenit prefaceri profunde, ca pretutindeni pe teritoriul patriei noastre, şi in cartierul Hangani.

Locuitorii de’aici işi aduc o rodnică contribuţie la buna desfăşurare a activităţii unităţilor industriale din imprejurimi, unde sint incadraţi.

Prosperitatea şi viaţa nouă a locuitorilor de aici sint reflectate in mod convingător şi de ritmul creșterii construcţiilor noi de locuinţe, cu posibilităţi proprii, din acest cartier. Astfel, numai in ultimii 4 ani aproape 50 de familii s-au mutat in case noi, ceea ce reprezintă un procent de peste 10 la sută.

La Şcoala de 8 ani din Hangani işi duc activitatea 4 invăţători şi 5 profesori, iar in anul de invăţămint 1964-1965, cei aproximativ 220 de elevi, fii ai oamenilor muncii din cartier, beneficiază de cărţi gratuite.

Sint doar citeva cifre, dar care reflectă in mod grăitor aspecte noi din viaţa şi activitatea locuitorilor de azi ai cartierului Hangani.”

I. TUDOR

Flacăra Moineștiului 1964

Sursa Arcanum

ISTORIA EXTRACȚIEI PETROLULUI DIN SCHELA CÂMPENI

  Un studiu realizat de Irina Crina Anca SANDU, Ioan Gabriel SANDU, Ion SANDU.

„Satul Câmpeni situat pe Platforma petrolieră a Moineștiului din județul Bacău, până la Al doilea Război Mondial a fost un centru recunoscut pe harta țării, dar o serie de transformări socio-politice și economice au îngropat faima „păcurii roșii” de aici. Documentele din arhivele naționale, dar și străine scot la iveală aspect necunoscute sau de mult uitate. Lucrarea realizează o structurare cronologică a principalelor momente din istoria a acestui meleag, aflat nu departe de marile centre industriale ale județului Bacău și Piatra Neamț.”

Câteva fotografii prezentate în studiu, care poate fi descărcat din următorul link: https://www.euroinvent.org/cat/Workshop_2024.pdf

„Detalierea acestei fotografii și a uneia pe care o am amintire de la "mama Elena"- bunica care m-a adoptat (Fig. 11), se poate observa diferența între comportamentul şi vestimentația inginerului Caiulea (în centru), care devenise "al locului" şi cel al muncitorilor din sat (îmbrăcați normal, fără echipament de protecție și cu unelte rudimentare: ciocan, baros, compas, vas de scos etc.) față de cei trei reprezentanți ai Consiliului de Administrație, veniți de la București și tinerii din sat care îi acompania la "iarbă verde". Echipa de foraj este sobră, muncitorii au într-o mână câte o unealtă. Era la modă mustața, iar ca vestimentație: bonda, vesta, sacoul, pălaria, basca sau șapca.”

******

„Dintre puțurile săpate cu mâna de păcurari din Câmpeni mai este și astăzi groapa cu păcură din locul numit la Aglăița, din pădurea dinspre Pustiana (locul numit în documente Câmpeni-Tătaru). Acest puț are o adâncime de 80 m și este împletit cu nuiele. Din acest puț (Fig. 15) locuitorii satului încă se mai aprovizionează cu păcură pentru hidrofobizarea acoperişurilor cu şindrilă, a porților și gardurilor din scândură, a ferestrelor etc. şi de ce nu și pentru aprinsul focului în sobe.”

Ajutorarea refugiaților la Moinești

 Universul 1944

sursa Arcanum

Instalație de extracție mobilă

Instalație de extracție mobilă, descoperită la Moinești (Schela).

Aceasta ar fi funcționat la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, iar acum este expusă la Muzeul Petrolului de la Ploiești.

Dacă știți amănunte, vă rugăm să ne lămuriți în comentarii.

Lucrarea Instalație de extracție mobilă, de Societatea Anonimă Bernerd Moteurs, se înscrie în școala STE BERNERD-MOTEURS, GIBBONS and ROBBINSONS. Este realizată din oțel; fier; fontă; turnare; așchiere; matrițare; nituire. Are dimensiunile de L=270 cm, l=125 cm, Î=200 cm, G=1000 kg. Piesa a fost descoperită la jud. Bacău, Moinești, Schela.

* Instalație de extracție mobilă, de Societatea Anonimă Bernerd Moteurs, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca tezaur, în anul 2008, la Muzeul Petrolului - Ploiești.

sursa: https://vatra-mcp.ro/patrimoniu/93033-componente-tehnice-instalatie-de-extractie-mobila-societatea-anonima-bernerd-moteurs/

Amintiri din liceu -Constantin Ciocan

Îmi amintesc că în 1950, pe culoarul clădirii în care era sediul fostului Raion Moinești (azi Judecătoria) am văzut, prima dată în viață, un afiș, colorat, mare dedicat centenarului Eminescu.

Fosta Școală de băieți din Moinești și absolvenții clasei mele, a doua promoție a Liceului care astăzi se numește Spiru Haret. Era anul 1956.

foto, text Constantin Ciocan

Amintiri -Constantin Ciocan

 În 24 februarie am deschis ochii în Solonț, în parte Nord-Vest, zonă numită „Poiană”! Gospodăria respectivă există și îi locuită și azi. În foto alăturată în dreapta și pe ulița perpendiculară pe râul care are malul drept dealul din prim plan - Corhana, islazul comunal de altădată! În toamna anului 1946 am mers prima dată la oraș - Moinești. Am mers pe jos, peste dealuri, prin Serba, Stănești, Măgirești, Găzărie, Moinești. Din Moinești am fost cu tren cu vagoane de marfă la Comănești unde am participat la Adunarea Populară dedicată alegerilor pentru Marea Adunare Națională. Această Adunare a fost condusă de Chivu Stoica și a avut loc în parcul Palatului Ghica. Solonț ca și toate localitățile de pe malurile râului, până la Gura Solonțului, nu erau electrificate. Curentul electric s-a introdus începând cu 1954-56, după ce s-a pus în funcțiune Centrala termoelectrică, pe cărbune, de la Comănești (cu 2 turboagregate de câte 25 MW). În Solonț am învățat primele 3 clase cu dna învățătoare Cucu. Din 1949 ne-am mutat în Moinești și am învățat clasa a 4-a cu dl înv. Teodorescu. Și așa mai departe până în 1961 când am terminat Politehnica la Iași! Este pomenit Dragomir Grecu, acesta era căsătorită cu sora bunicului meu (Iordache Ciocan), iar unul din copii dânsului a fost Gheorghe Grecu, fost profesor și la Liceul din Moinești. Tamara Andrei cel mai mare copil al familiei Bunduchi, familiei sosite în comună în 1947 (cred) capul de familie a avut postul de jandarm și l-am cunoscut la vremea respectivă pentru că tatăl meu era primarul comunei.

În ce privește Raionul Moinești, precizez că ne-am mutat din Solonț la Moinești, deoarece tatăl meu a fost ales și a devenit primul Președinte al Raionului Moinești. A fost o perioadă foarte importantă în ce privește evoluția orașelor Moinești și Comănești în care au luat ființă Școlile Medii de Cultură Generală (devenite Licee urmare a schimbărilor din învățământ) și prin faptul că se construia Termocentrala de la Comănești. Tot în perioada respectivă au început pregătirile pentru electrificarea comunelor din raion, de asemeni au fost și comune în care s-au racordat la rețeaua de gaze (între acestea și Solonț). Au fost organizate primele Cooperative Agricole în agricultură, prima fiind cea de la Grigoreni. Au fost reorganizate schelele de petrol sub formă de societăți mixte cu sovieticii, ansamblul câmpurilor cu sonde de petrol erau conduse de Sovrompetrol Moinești și avea sediul acolo unde ulterior a fost Trustul de Petrol Moinești. Simultan cu această reorganizare s-au construit o serie de blocuri în Moinești (între Școala de băieți și biserica catolică), dar cele mai multe s-au făcut la Lucăcești. Odată cu blocurile s-au construit cluburile din Moinești (str. Libertății - vis a vis de actualul bloc) și altul la Lucăcești unde a fost făcut și un ștrand. Tot ce am scris a fost făcut până în 1954.

text și fotografie Constantin Ciocan

Din istoricul Solonțului

 Solonţul este un sat din raionul nostru, situat nu departe de oraşul Moineşti, distanţă de vreo 14 km.

Dacă am face o călătorie din Moineşti la Solonţ, ar trebui s-o luăm pe şoseaua regională Bacău- Moineşti, către miazănoapte, de-a lungul Tazlăului Sărat. După aproape o oră de mers, cu căruţa, trecînd prin satele Măgireşti şi Stăneşti, am ajunge pe culmea cea mai înaltă a dealului Şerba. De aici se poate vedea peste tot de jur împrejur, aşa că, dacă ne-am întoarce privirea îndărăt, am vedea alergînd spre miazăzi dealurile desprinse din şirul Măgura Moineştiului, descrescînd în zare satele Poduri, Bucşeşti şi Leontineşti.

La stînga se odihneşte dealul Osoiul, cu sonde, dedesubt Tazlăul Sărat curge în albia lui îngustă udînd insule de verdeaţă, unde salcia pletoasă şi plopul argintiu se înfrăţesc cu cătina roşie.

Zarea se opreşte apoi spre apus la zidul adevăraţilor munţi, cu crestele acoperite primăvara de zăpada care se adăposteşte acolo mai prelung decît aiurea. E muntele Cărunta cu pajiştile chemătoare; e lumea stînelor, care îşi trăiesc viaţa pe ţancurile priporoase ale vîrfurilor împodobite cu nori.

În partea opusă, spre răsărit, orizontul este nesfîrşit; cerul şi pămîntul se confundă, se contopesc în ceaţă fumurie caracteristică depărtării.

În faţa noastră, în vale, se desfăşoară satul Solonţ cu casele răsfirate pe şerpuitul capricios al pîrîului care se zăreşte în fundul adînc al văii.

Nu e punct mai prielnic însă pentru a observa frumusețea şi varietatea satului Solonţ, ca şi feluritele lui bogăţii naturale, decît vîrful dealului Şerba, din preajma Solonţului, cu şoseaua şerpuită care duce în sat.

Îndărătul dealurilor din jurul satului sînt izvoare cu ape sărate, atît de multe încît înainte vreme nici nu era nevoie de sarea de la Tg. Ocna. La poalele dealurilor, pădurile sînt înlocuite cu pomi roditori şi vii, iar în zarea depărtată, pe Valea Colnuşului, sclipesc în timpul verii, sub legănarea vîntului, valurile de griu auriu, ori frunzele late ale porumbului.

Drumul care coboară la vale dă apoi în sat, scoţindu-ne in cale cele dintîi case cu acoperiş ţuguiat de şindrilă, cu cerdacuri înflorite, cu stîlpi ciopliţi cu măiestrie şi cu flori de lemn la streaşină. Drumul coboară un pripor scurt şi trece primul podeţ aruncat peste pîrîul Solonţului.

Apa înnegrită de păcură se scurge peste pietrele murdare, sclipind în mii de culori în bătaia soarelui.

De aici drumul merge numai de-a lungul pîrîului sărind cînd într-o parte cînd în alta, trecîndu-l de zeci de ori.

★

Pe la anul 1500 nu se pomenea de satul Solonţ, existau doar cîteva case răzleţe. Locuitorii care au format mai tîrziu această aşezare au venit în mai multe rînduri din diferite ţinuturi. Primii care sau aşezat aici sînt doi răzeşi din fostul sat Cristeşti care, după cît se mai ştie, era situat nu departe de actualul sat Solonţ. Cristeştiul a fost situat pe pîrîul Colnuş, pîrîu care există şi azi. Fiind situat pe pîrîul Colnuş se poate ca locuitorii din satul Cristeşti, din cauza năvălirilor unor popoare care aveau trecerea pe Valea Tazlăului Sărat s-au retras mai în munţi, unde au găsit un Ioc potrivit de apărare în valea pîrîului Solonţ, înconjurat de o parte şi de alta de munţi unde mai greu se putea pătrunde. Aici impreună cu alţi oameni de prin partea locului, au format sat avînd la îndemînă păduri întinse, loc de păşune prin poieni, izvoare cu apă sărată şi locuri de unde izvora păcura, (dovadă Poiana Păcuresei, despre care povestesc bătrînii).

Locul de pe Valea Colnuşului, împreună cu satul precum şi munţii de prin împrejurimi, au ajuns mai tîrziu în mîna familiei Crupenschi Solonţeanu, apoi fiind moştenit de Iordache Pruncu.

Iordache Pruncu era risipitor şi îl plăcea să joace cărţi, din care cauză averea pe care o moştenise, făcută pe spinarea celor oropsiţi, a pierdut-o jucînd cărţi cu prinţesa Elena Sturza.

Din cele cunoscute, satul Solonţ se poate considera aşezat definitiv în prima jumătate a secolului XVI-lea de către diferiţi oameni veniţi de prin alte părţi şi de către cei de baştină.

Locuitorii care au fost de baştină ar fi: Poroşnicenii, Bujorenii, Brăinăştenii şi Florenii. O parte din cei care au îngroşat mai tîrziu populaţia satului, au venit cu Crupenschi din Transilvania : Ungurăşenii, Comăneştenii, Uturenii şi Lăzărenii, iar o altă parte printre care neamul Grecu, Cucenii, Prătenii, Chelăreştii, Spătărenii, şi Tigăenii au venit cu Iordache Pruncu şi prinţesa Elena Sturza. Unii au venit din satele din prejur ca : Ilueneştii de la Valea Arinilor, Mărienii de la Scorţeni, Căptălenii de la Ludaş etc.

Din fosta moşie a lui Iordache Pruncu în 1864 au fost împroprietăriţi o parte din ţăranii satului.

Satul Solonţ a devenit apoi din ce în ce mai important din punct de vedere industrial, căci au început să se sape puţuri de păcură. Dar această ramură a industriei care începuse să se dezvolte în Solonţ nu aparţinea poporului, cum aparţine acum, ci era stăpînită numai de două, trei persoane şi de capitaliştii străini. Sondele aparţineau societăţilor capitaliste „Steaua Romînă“ şi „Danubia“. Muncitorii duceau o viaţă de mizerie. De nenumărate ori ei şi-au arătat nemulţumirea. Există muncitori care au luat parte la greva generală din 1920 aşa cum e bătrînul Dragomir Grecu, care trăieşte şi astăzi povestind de nenumărate ori despre viaţa grea pe care a dus-o în timpul orînduirii capitaliste.

Azi satul Solonţ, şi-a schimbat faţa. Este brăzdat de firul care a aprins, nu de mult, „lampa lui Ilici“. Muncitorii merg cu toată inima la muncă ştiind că tot ceea ce fac este acum pentru viaţa fericită a lor şi a copiilor lor.

TAMARA ANDREI – învăţătoare”.

Flacăra Moineștiului 1957, sursa Arcanum

****

Potrivit mai multor publicații, la Solonț a existat o comunitate catolică, fapt menționat și în Revista Arta Bacoviensia: „Pe Valea Trotuşului, în secolul al XVII-lea, sunt atestate cele mai multe aşezări din tot Evul Mediu. Misionarii şi prelaţii catolici descopereau în intervalul 1599-1697, comunităţi catolice, atestate în izvoarele istorice externe, printre care în 1599 la Solonţ, în Depresiunea Tazlău, pe cursul superior al pârâului cu acelaşi nume.”