Un articol semnat de Vasile Nicorovici,
publicat în ziarul „Steaua” în anul 1961 (sursa: Arcanum). Fiind un material
amplu, care acoperă mai multe regiuni ale țării, voi reda doar fragmentele referitoare
la zona noastră.
„Instantanee
moldoveneşti — Camionul urcă pe-o pantă repede, gîfîie, geme, hîrîie, încît ai
impresia că imediat va porni de-a-ndărătelea pe serpentină, la vale. „V-am apus
ce drumuri sunt aici, îmi zice șoferul
camionului, de lingă mine, cu oarecare satisfacţie. Ia-ncearcă să cobori din
camion şi-o să-ţi vină ameţeală dacă vezi pe ce drum ai urcat“. Şoferul ăsta e
un vorbăreţ şi jumătate, mă spionează cu colţul ochiului şi-mi comentează orice
impresie. Acum mă uit, pe deasupra copacilor îngălbeniţi de toamnă şi văd
întreaga vale a Zemeşului, dintr-o splendidă perspectivă. Din loc în loc mijesc
în faţa soarelui frunzele roşii ale unui copac necunoscut, ca nişte flăcări.
„Să vedeţi peste o săptămînă ce colorit o să fie aici. Frunzele roşii sunt ale
cireşului sălbatic“. De unde a ghicit iarăşi la ce m-am uitat, nu ştiu.
Aşa
mă ţine de vreun ceas, de cînd am plecat cu camionul din schelă. Abia m-am
urcat în cabina camionului şi-a pornit motorul, că şoferul meu s-a şi
prezentat: „Eu sînt cel mai vechi şofer din schela asta, am venit aici încă din
1949“ ... Cînd m-am uitat pe geam, să văd pe unde mergem, bineînţeles că a
trebuit să contemplu lumea prin ochii comentatorului meu: „Cînd am venit aici
erau numai bolovani şi-acum locul s-a schimbat într-atîta încît nici eu nu-l
recunosc“ ... Trecînd pe lingă un şir de sonde, însoţitorul a crezut necesar
să-mi dea lămuriri: „Aici e celebra Tazlău, care a dat cea mai mare producţie
(mi-a spus şi cît pe zi, dar am uitat), iar dincolo e o sondă istorică, fiindcă
ea a descoperit Zemeşul...“ Mă uit la apa cristalină a pîrîului ce curge pe
lîngă drum şi aştept comentariul, care bineînţeles nu întîrzie: „V-am spus că
şoseaua era plină de bolovani, aşa că acum 4—5 ani, preferam să urc la deal,
chiar pe albia pîrîului“ ... Astăzi Zemeşul arată ca oricare centru petrolifer
de pe valea Prahovei, cu blocuri înalte, cu sonde răspîndite printre case, cu
parcuri de rezervoare. „Să fi văzut ce era aici cînd
veneai noaptea! Erau granice, multe ca stelele şi-o luminăţie de credeai că e
Bucureştiul!“ ... Mai mergem cît mai mergem şi şoferul iarăşi îmi zice: „Iarna
veneau urşi pe aici. Treceam odată cu maşina şi văd lume multă, adunată ca la
urs! Şi ce să vezi dumneata, era chiar un urs adevărat! Venise nu ştiu cum
încoace. L-au alungat cu cîini şi nu s-a mai întors.“ Povestea asta nu ştiu de
ce a spus-o, că doar n-am văzut nici un urs?! Probabil că se plictisise de
atîta tăcere.
Şi-acum
urcăm pe serpentina asta abruptă, dar șoferul camionului face pe grozavul: „Să vie sutamiiștii să facă pе-aici trei
sute de mii de kilometri! N-o să urce nici măcar o pantă, și-o să cînte de șapte
ori
„Te salut, Roma!“ ... Cred că acest om poate trece
drept o gazetă vorbită a schelei. La înapoiere, era cît pe ce să mă convingă să
mă-ntorc la Zemeş şi de-acolo să iau autobuzul, deşi eram numai la doi
kilometri de destinaţie. Dimitrie Cantemir zicea că vechii moldoveni, cînd
n-aveau oaspeţi la masă, trimiteau să fie poftit întîiul necunoscut întîlnit pe
stradă. Cred că şi şoferul ăsta ar invita pe orice pieton în cabina lui, numai
să aibe cu cine să stea de vorbă.
Toată
istoria industriei petrolifere moldoveneşti poate fi exprimată în două fraze:
Pînă în 1948, în regiunea Moineştilor, s-a forat cu utilaj vechi, de mult ieşit
din uz (sistemul rotativ s-a introdus în Moldova abia în 1947 (cînd, în Valea
Prahovei acesta exista încă de la începutul secolului). Astăzi în Moldova
majoritatea sondelor (nouăzeci la sută) folosesc turboburul, pe
cînd în Valea Prahovei acest procedeu modern e abia în curs de introducere.
Vechile raporturi între regiunile petrolifere, stabilite sub capitalism, încep acum să se modifice, lăsînd loc unei
dezvoltări armonioase, simultane, în toate schelele.
„Moldovenii
sunt ospitalieri, ne-au primit bine — îmi zice un prahovean. Le place să
vorbească, să povestească fel de fel. înainte de a intra în schimb fac cerc şi
stau de poveşti. La şedinţe vorbesc frumos, cu calm. E drept că sunt mai moi în
mişcări decît cei din Valea Prahovei, dar sunt inteligenţi. Dau cîte o soluţie,
că te miri de unde au scos-o“ ...
Am
cunoscut trei fraţi din Zemeş, toţi trei lucrează în aceeaşi schelă în
posturi-cheie, au devenit membri de partid, deşi sînt încă foarte tineri. Cel
mai mic, Vasile, de 21 de ani, e mecanic la atelierul de întreţinere. Cel de-al
doilea, Clement, în vîrstă de 27 de ani, e maistru electrician, dar stă pe post
de inginer, ca şef energetic al schelei. Şi-n fine, cel mai mare, Nicolae, în
vîrstă de 29 de ani, e brigadier de intervenţie, adjunct al şefului de secţie,
căruia îi ţine locul cînd acesta pleacă în concediu. Şi pînă acum zece ani de
zile, cînd pe drumurile Zemeşului umblau iarna urşii, aceşti fraţi Dîrlău,
rămaşi orfani de tată, nu erau decît nişte tăietori de lemne şi cărăuşi de
buşteni. Descoperirea petrolului, instaurarea rînduielilor socialiste, au adus
un nou ritm de viaţă în aceste locuri. în cîţiva ani de zile, Clement, de
pildă, schimbă o sumedenie de ocupaţii: după absolvirea învăţămîntului
elementar, e mecanic, apoi face un curs de operator cinematografic la Moineşti,
apoi urmează o şcoală de petrol tot aici, apoi lucrează la Zemeş, face armata,
se întoarce din nou în satul natal şi devine şef energetic, din fost tăietor de
lemne şi din fost operator cinematografic. Toate aceste cotituri neprevăzute au
avut loc într-un sat, zăvorit pînă mai adineauri în valea sălbatică a
Zemeşului.
****
Pledoarie
pentru Lucăceşti — Vreau să precizez de la început. Mai toate argumentele în
favoarea Lucăceştilor nu-mi aparţin mie. Argumentul meu e ultimul, în legătură
cu copiii. Celelalte, mai substanţiale, mi-au fost sugerate — poate vă veţi
mira — de un bucureştean, stabilit la Lucăceşti, şi care găseşte acestui mic
centru urban unele avantaje chiar faţă de oraşul său de origine. Iată care este
părerea lui: „Eu judec o localitate după gradul în care îmi poate satisface
nevoile mele materiale şi spirituale, în mod civilizat. Ori Lucăceştiul mă
mulţumeşte din acest punct de vedere. Să nu uităm, fac o paranteză, că sîntem
aici cum se spune: «într-un fund de ţară» că totul s-a clădit din temelii, dar
constructorul n-a făcut nici un rabat, din ceea ce trebuie unui oraş. Poţi să
stai cît timp vrei şi să găseşti tot ce îţi este necesar, fără să faci un pas
dincolo de hotarul oraşului nostru. Dar, să începem cu lucrurile elementare.
Locuinţa: apartamente în blocuri, cu toate dependinţele trebuitoare, ca în
orice oraş, între blocuri, aşezate la dinstanţă unul de altul, sunt spaţii
verzi, circulaţia de vehicole nu e mare, deci aer curat şi linişte. Poţi zice
că sunt condiţii de staţiune climatică. Iată un argument în favoarea
Lucăceştilor. Magazine ca: alimentara, aprozar, confecţiuni şi încălţăminte,
chioşc de pîine, măcelărie, piaţă, frizerie, — te hrănesc, te-mbracă şi te
ferchezuiesc. Vrei să te distrezi, te duci la club. Aici joci un biliard sau un
şah, împrumuţi o carte sau asişti la un spectacol în sala de
festivităţi. E o sală pentru care ne pot invidia şi oraşele mari, încăpătoare,
frumoasă, cu fotolii tapiţate în plus. Seara, te poţi duce la restaurantul
„Pietrosul“ unde cîntă o orchestră. Te îmbolnăveşti, policlinica e colea, la
doi paşi, dotată cu aparate moderne. Faci un copil şi nevasta lucrează în
producţie, îl încredinţezi la creşă. Creşte mai mare, tot aici îl dai la
şcoală. Poate cu distracţia sîntem în urmă faţă de oraşele mai mari, în schimb
copiii au unde să sburde în voie! Dar dacă eşti pasionat după spectacole, poţi
să-ţi procuri un televizor şi eşti în directă legătură cu viaţa culturală din
Bucureşti. Aici, fiecare apreciază, după situaţia lui, însă eu, ca tată de
familie, sunt pentru Lucăceşti. Vara poţi merge la ştrand. E un bazin mare de
înot, şi alături, cîteva terenuri de baschet, de volei, de tenis, în care oraş
mare le ai pe toate astea la îndemînă, atît de aproape şi atît de armonios
îmbinate. Am citit undeva că urbanistica socialistă modernă, propune
construirea unor microraioane, dotate cu tot ce e necesar traiului, distracţiei
şi odihnei pentru o populaţie de cinci—şase mii de oameni! îmi închipui că
aceste microraioane sunt nişte mari unităţi urbane, locuite de oameni care
muncesc şi convieţuiesc după regulile socialismului, cam aşa cum este şi oraşul
nostru. După mine şi aceasta e un argument în favoarea Lucăceştilor.
Mie
îmi place Lucăceşti, mai ales, pentru că e un încîntător paradis al copiilor!
Ca orice localitate industrială, oraşul are orele lui, diferite, care-i
reglementează viaţa intimă. Dimineaţa, la ora schimbului, străzile lui se animă
de oameni îmbrăcaţi în straie de lucru, care merg repede către autobuze, sau
urcă pe dealuri către sondele din jur. Vine apoi ora gospodinelor care pleacă
după tîrguieli în magazine, sau către piaţă. Şi după aceea, pentru toată
dimineaţa, Lucăceşti devine un oraş al copiilor de parcă n-ar avea locuitori de
altă vîrstă. Sînd foarte mulţi copii. Cam cîte 30—40 în fiecare bloc — mi-a
spus careva. Pe stradă, îi surprinzi în cele mai diverse împrejurări. Unii pun
stăpînire pe porţiuni mari de asfalt şi joacă fotbal. Alţii preferă ciclismul
şi aleargă cu toată viteza pe trotinete. Fetiţele se joacă de-a v-aţi
ascunselea prin zonele verzi. Zăreşti de departe un punct roşu în iarbă, crezi
că-i trandafir, dar cînd vii mai aproape recunoşti că e o fetiţă cu fundă roşie
în păr, în altă parte, două fetiţe stau lingă un trunchi de copac, într-o
atitudine solemnă, pe cînd partenera lor de joc le fotografiază, cu un aparat
de carton. Asemenea jocuri, în care sunt imitaţi cei mari, au totdeauna un aer
foarte serios. Mai încolo, o fetiţă duce un tub metalic la piciorul alteia,
închipuindu-şi că e o doctoriţă care face injecţii. Mai mulţi copii au făcut
grup în jurul unui cărucior, în care doarme un sugaci. Alţi doi, probabil frate
şi soră, merg ţinîndu-se de mînă, la aprozar, unul duce sacoşa iar celălalt
banii. După masă, toţi aceşti prichindei, se năpustesc spre club, şi găsesc
nenumărate stratageme de a se strecura în sala de spectacole, unde ocupă
primele rînduri. Fiindcă cei care nimeresc mai în fund, trebuie să stea în
picioare, sau chiar să se ridice în vîrfuri, ca să poată zări scena. Crescînd
într-o lume care le suscită interesul, în cele mai diverse domenii, nici nu te
mai miră faptul că printre cetitorii bibliotecii sunt copii de la 10—11 ani,
elevi într-a 5-a elementară, în fișele
cărora pot figura cîteva zeci de cărţi, avînd alături de basme, pe Jules Verne, pe Nansen, St. Zweig sau Dickens. Vara, copiii dau
buzna la ştrand şi-l pun în mare încurcătură pe bătrînul paznic, deoarece
fiecare pretinde că tatăl său e petrolist şi are drept de intrare gratuită. Ei
se urcă pe acoperiş, se-ncuie în cabine, sar în apă fără să ştie să înnoate,
încît moşul e toată ziua cu inima cît un purice să nu se întîmple ceva. Grija
asta îl roade mai rău decît reumatismul căpătat în războiul din 1916—1918, cînd
a umblat pe jos la „capătul ţării“, pînă i s-a dus talpa şi i-a intrat zăpada
în bocanci. A scăpat de la moarte ca prin urechile acului, gloanţele
spintecîndu-i raniţa şi capela, încît îl întreba pînă şi ofiţerul: „Dumneata,
sergent, nu mai mori?“ Şi acum, poftim, să te dea gata copiii din Lucăceşti!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu