sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Veteranii de război - istoria vie a Moineştiului



Marele istoric şi om politic român Mihail Kogălniceanu spunea: ,, astăzi nu numai că scriem, dar facem istoria ţării noastre.'' Parafrazând cuvintele lui Mihail Kogălniceanu, şi păstrând proporţiile, putem spune că veteranii de război, care cu decenii în urmă ,, au făcut istorie'' participând la luptele pentru reîntregirea patriei, pentru dezrobirea vetrelor strămoşeşti vremelnic cotropite de duşmani, astăzi îşi scriu propria lor istorie.  Istoria lor există prin faptele la care au fost părtaşi. Sunt faptele unor remarcabile personalităţi militare moineştene care merită să fie cunoscute şi preţuite de noi toţi.


Colonel (r) Milon I. Ioan -  s-a născut la 10 ianuarie 1927, în localitatea Văsieşti, a urmat Şcoala generală de 7 ani, după care în 1941 - 1943 a fost copil de trupă. În 1951 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri armament şi muniţii Sibiu şi în 1956  Academia Militară Generală din Bucureşti. În calitate de ofiţer al armatei române a servit ţara timp de 36 de ani îndeplinind funcţii de răspundere pentru care a fost înaintat succesiv în gradele următoare inclusiv locotenent colonel şi decorat cu importante medalii şi ordine militare ale statului român. 
În 1990 a fost avansat la gradul de colonel în rezervă. Întrucât a făcut parte din Batalionul 1 Vânătorii de Munte Sinaia, unitate operativă în perioada 1943 - 1944, în temeiul legii nr. 44/1994 are calitatea de veteran de război. Este/fost component al Corului ,,Oituz'' şi a cadrelor din rezervă şi retragere din 1988. Fondator al organizaţiei A.N.V.R. Filiala ,,General Eremia Grigorescu'' judeţul Bacău.


Colonel (r) Bucur Grigore Costache - s-a născut la 15 iulie 1925 în Moineşti. Şi-a început studiile în localitatea natală, după care a urmat Şcoala de Ofiţeri, arma infanterie şi alte cursuri de specializare militare specifice intereselor armatei. În timpul carierei militare, până la ieşirea la pensie în anul 1980, a îndeplinit funcţii de răspundere pe linie de comandă, de birou şi secţie operaţii şi pregătire de luptă la divizie şi Armate în compartimentul personal-cadre, comisar militar raion - oraş şi şef mobilizare şi evidenţă resurse umane la Comisariatul militar judeţul Bacău. 
Pentru rezultate deosebite, a fost promovat în gradele următoare şi decorat cu medalii şi ordine militare ale statului român. Face/ a făcut parte din corul ,,Oituz'' al veteranilor şi cadrelor din rezervă. Fondator al Filialei veteranilor şi văduvelor de război din judeţul Bacău.


Trifan Gh. Ioan - s-a născut la 26 iulie 1921 la Moineşti, a luat parte la lupte pe frontul de est, a fost luat prizonier şi ţinut în captivitate până în 1945. Tatăl a participat la Primul Război Mondial. După terminarea războiului a practicat meseria de croitor, 44 de ani.


Veteran de război Bulinaru Pompiliu - economist - s-a născut la 29 iunie 1929 în Lucăceşti, într-o familie cu 3 copii. Tatăl a participat la Primul Război Mondial, iar la cel de al II-lea, cei 3 fii ai săi. A luptat pe frontul de est în Batalionul 3 Vânătorii de Munte, a fost luat prizonier în 1944 şi reţinut timp de 4 ani. Pentru merite pe câmpul de luptă a fost decorat cu ,,Coroana României'' în grad de cavaler cu panglică de virtute militară. 
După terminarea războiului şi revenirea din prizonierat a absolvit A.S.E. Ca economist a depus o activitate deosebită, fiind director la Banca Adjud, apoi la Tg. Ocna - Oneşti. 
La pensionare avea 41 de ani de muncă, din care 34 ca economist iar 7 ani de armată şi prizonierat. A fost unul din fondatorii subfilialei din Oneşti. A încetat din viaţă în anul 1994.


Căpitanul (r) Gheorghe Cojocaru - a plecat pe front, cu gradul de sublocotenent de rezervă în Regimentul 12 Dorobanţi, la 12 septembrie 1942. Timp de aproape o lună (26 oct. - 12 nov. 1942) s-a aflat în marea încleştare de forţe de la Cotul Donului, unde armata sovietică declanşase marea ofensivă din iarna anului 1942. Copleşiţi de superioritatea numerică şi tehnică a inamicului, la care s-au adăugat şi vitregiile unei ierni deosebit de grele, unităţile române au fost nevoite să se retragă spre Stalingrad, fiind integrate în Armata a VII-a germană. Peste 70 de zile a durat lupta inegală dintre forţele româno-germane aflate în încercuire şi armata sovietică. Epuizarea ultimelor rezerve de hrană şi muniţie ca şi, nu în ultimul rând, epuizarea fizică a oamenilor au dus la capitulare. La 2 februarie 1943 sublocotenentul Gheorghe Cojocaru a căzut prizonier. Au urmat apoi cei 8 ani de calvar în lagărele de prizonieri de la Beretovka, Oranki, Gorki, Nicolaev. 
Repatriat în mai 1951, a intrat în ţară pe la punctul de frontieră Sighet unde, în loc de cântece şi flori, a fost întâmpinat de securişti care l-au dus într-un alt lagăr, de astă dată românesc, de la canalul Dunăre - Marea Neagră.  Pentru vitejia şi curajul de care a dat dovadă pe câmpul de luptă, ofiţerul Gheorghe Cojocaru a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României'' cu spade şi cu panglică de Virtute Militară. 
Reîntors la viaţa civilă, şi-a reocupat catedra în învăţământ funcţionând ca profesor, director de şcoală, şef de secţie de învăţământ în raionul Moineşti. 
În 1990 veteranul căpitan (r) Gheorghe Cojocaru  a fost ales preşedinte al subfilialei A.N.V.R. Moineşti. În martie 1997 a încetat din viaţă.

Subfiliala A.N.V.R. Moineşti - preşedintele subfilialei  căpitanul (r) Ioan Pricopie, de profesie jurist,  a preluat această misiune de la fostul preşedinte căpitan (r) Gheorghe Cojocaru. Juristul Ioan Procopie născut la 5 decembrie 1919 a făcut parte din Regimentul 38 Infanterie cu care a luptat pe frontul de vest. 
Subfiliala a fost constituită în anul 1990. Fondatorii au fost: Gheorghe Cojocaru, Dumitru Ştefănescu, Gh. Ţigănaşu, Simion Roman, Simion Preutu, Vasile Gherasim.
Printre realizările marcante din acastă perioadă, se numără şi înălţarea în anul 1997 a unui monument închinat eroilor, amplasat în curtea bisericii din Lucăceşti. Aici ca şi în centrul oraşului Moineşti au loc sărbătoriri ale Zilei Eroilor şi alte manifestări omagiale: Ziua Victoriei, Ziua Naţională. Pe plăcile comemorative ale monumentului eroilor din Moineşti se află şi numele fraţilor Cucu Pavel şi Constantin, amândoi căzuţi la datorie pe frontul de răsărit.


Sursa: Istoria Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război - Filiala ,,General Eremia Grigorescu '' judeţul Bacău; Coordonator Prof. Colonel (r) Pintilie Hăineală; Editura Plumb, Bacău, 1999. Imaginea este preluată de aici.


Şirul pesonalităţilor moineştene care s-au afirmat în viaţa militară şi cetăţenească este probabil cu mult mai lung. Dacă mai ştiţi şi alte persoane, în afară de cele prezentate, puteţi să le faceţi cunoscute într-un comentariu. Mulţumim!


joi, 26 noiembrie 2015

Stibl

"Undeva, cam la mijlocul cimitirului, se ridică o „ştibl” masivă, de piatră, semn al credinţei celor ce se odihnesc înăuntru, dar şi al avuţiei lor. La exterior, o placă de marmură masivă spune că acolo este înhumată o familie, soţ şi soţie. Textul de pe piatră, potrivit unei legende transmise din generaţie în generaţie, a fost scris de însuşi Rabinul Arie Rosen, tatăl Excelenţei Sale, dr. Moses Rosen, ale cărui rădăcini moineştene sunt deja  ştiute." 
Din articolul  Fundaţia LEOLAM (ETERNITATE) şi un simbol al veşniciei: Cimitirul Evreiesc din Moineşti, Bacău.  Autor: Beatrice Kohlenberg, Toronto 

http://leolam-jewish-heritage-foundation.blogspot.ro/2015/11/stibl.html

luni, 23 noiembrie 2015

Trasee turistice - obiectiv Piatra cu Ceaun


Pentru iubitorii de drumeţii iată un traseu care duce la faimoasa ,,Piatra cu Ceaun'' : 
Bolătău/Zemeș – Năsosul – Iurta (Piatra “La Deget”) – Piatra cu Ceaun – Vf. Stogul de Piatră – Stânca “Stogul de Piatră” – Dl. Fârcuș [Cămila] – Altarul – Crucișătorul – Cursa – Valea Stogului de Piatră – Bolătău

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=521421691353093&id=273808139447784

Campania ShoeBox Moineşti

http://www.cristianbalaban.ro/2015/11/multumiri/

imagini: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.473398752862724.1073741869.326817880854146&type=3

Video - Lansare Caiete Tristan Tzara - profesor Vasile Robciuc

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=520001928161736&id=273808139447784

Ingo Glass este sculptorul care a realizat DADA de la Moinești

Domnul Ingo Glass este sculptorul care a realizat DADA de la Moinești, un monument realizat în spirit Dada cu ocazia centenarului nașterii lui Tristan Tzara (1996), de 25 m lungime, 2,6 m lățime, 10 m înălțime, cântărind 120 t, o combinație de oțel cu beton, amplasat pe șoseaua Moinești-Bacău. Monumentul DADA de la Moinești-România s-a putut ridica cu sprijinul financiar – decisiv – al unei Fundații elvețiene. [4]
Mai multe despre acest artist veţi afla din link-ul: http://artindex.ro/2012/10/06/glass-ingo/

Prof.univ.dr. Dan Cristea - informatician, membru corespondent al Academiei Romane.

Putem sa ne mandrim cu unul dintre fostii elevi ai "liceului din oras" prof.univ.dr. Dan Cristea - informatician, membru corespondent al Academiei Romane.
Il puteti cunoaste la: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=519679274860668&id=273808139447784

Toamna se numără baladele la Palatul Național al Copiilor


Felicitări premianţilor moineşteni!!!
Trofeul Festivalului – Radu Constantin Comanescu (Clubul Copiilor Moinești-Bacău)
Secțiunea Interpretare cl.IX-XII Soliști (Cluburi și Palate) - Mențiuni – Andreea Ionela Hușanu – Clubul Copiilor Moinești – Bacău
Secțiunea Interpretare cl.IX-XII Grupuri (Cluburi și Palate)
Locul I – ”Folk Star” – Clubul Copiilor Moinești – Bacău

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=519420591553203&id=273808139447784
http://bucurestifm.ro/2015/11/09/toamna-se-numara-baladele-la-palatul-national-al-copiilor/

Despre istoria misterioasă a Culturii Cucuteni cu Dr. Romeo Dumitrescu

Dr. Romeo Dumitrescu (n. 1955, doctor pediatru 1980)

Pictor, sculptor, arheolog şi scriitor. 15 expoziţii de pictură, personale, de grup şi naţionale. Premiat la Bienalele de artă studenţească, 1978. Are expuse trei lucrări de artă publică la Facultatea de Farmacie şi Medicină din Iaşi şi o frescă la Spitalul Sfânta Maria din acelaşi oraş. Lucrări în colecţii personale din România şi străinătate. Sculpturi de artă publică în oraşul Moineşti (spital, primărie şi şcoală). Între 2000-2012, sponsorizează şi participă la activităţi arheologice în siturile fundaţiei pe care o conduce – „Cucuteni pentru mileniul III”. Organizează expoziţii la Vatican (2008), Bucureşti (2013) şi înfiinţează un muzeu la Iaşi împreună cu Universitatea Alexandru Ioan Cuza în 2012. 
(sursa - http://www.edituravremea.ro/o-istorie-necenzurata-a-sulfelor)

emisiune Tv: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=518635574965038&id=273808139447784


"Dumitrescu Romeo poet, pictor, doctor, iubitor de frumos, pasionat de istorie si...moinestean."
Asa ni-l descrie Puiu Nistoreanu pe medicul Romeo Dumitrescu, autorul acestui tablou.



https://www.facebook.com/273808139447784/photos/a.276479555847309.1073741828.273808139447784/354729411355656/?type=1&theater

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Câteva nume de rezonanţă de pe harta spirituală a Bacăului


Vasile Alecsandri : n. 21 iul 1821; m . 22 aug 1890, la Mirceşti. Poet, prozator, dramaturg şi om politic. Personalitate complexă care îşi domină epoca. Membru fondator  (1867) şi membru de onoare al Societăţii Academice Române. ( sursa foto )

George Bacovia: n. 4\17 sept 1881; m. 22 mai 1957, la Bucureşti. Poet. Centrul Bacăului este înnobilat de statuia poetului, realizată de sculptorul Constantin  Popovici. ( sursa foto )

Mircea Cancicov: n. 24 aug 1884; m. 25 dec 1959, la Penitenciarul din Râmnicu Sărat. Magistrat, deputat liberal (1927), Ministru secretar de stat la Ministerul Finanţelor (1934). De numele lui se leagă sprijinul acordat pentru construirea unor edificii ale Bacăului, amenajarea importantei artere Strada Mare şi a celui  mai mare parc al Bacăului. La intrarea în parc a fost amplasat bustul reputatului om politic, realizat de Mihai Bejanariu. Membru de onoare al Academiei Române (1937). (sursa foto)

Nicolae Şova

Nicolae Şova: n. 8 nov 1885 – Poduri; m. 12 mar 1966, la Bucureşti. General. (sursa foto)

Costache Rosetti – Tescanu: Bereşti- Tazlău - n. 1814; m. Mar 1879. Boier iluminist, cărturar, deputat în Divanul Ad-hoc.

Nicolae Ghika – Comăneşti : n. 1875; m. Feb 1921, la Bucureşti. Scriitor, călător şi explorator în Africa. A traversat de două ori Atlanticul ( 1910 şi 1911) oprindu-se în SUA şi Canada.

Radu Rosetti: n 20 mar 1877 - Căiuţi; m. 2 iun 1949 la Bucureşti. General, istoric, memorialist. Membru al Academiei Române (1934). (sursa foto)

Gheorghe Mărmureanu: n 3 dec 1939 – Oneşti. Inginer, cercetător ştiinţific. Director general al Institutului Naţional de Cercetare- Dezvoltare pentru fizica Pământului Bucureşti ( din 2000).

Lucreţiu Pătrăşcanu
Lucreţiu Pătrăşcanu: n. 4 nov 1900 - Bacău ; m. 17 apr 1954, la Jilava. Om politic, economist, sociolog, jurist. Profesor universitar. ( sursa foto )

Gheorghe Vrânceanu: n. 30 iun 1900, sat Valea Hogii – Lipova; m. 27 apr 1979 la Bucureşti. Matematician. Membru al Academiei Române (1955). În Bacău funcţionează Colegiul Naţional ,,Gheroghe Vrânceanu’’.

Marcus Solomon: n. 1 mar 1925 - Bacău. Matematician. Fondatorul şcolii româneşti de lingvistică şi poetică matematică. Doctor docent în ştiinţe matematice (1968). Membru al Academiei Române (2001). Cetăţean de onoare al oraşului Bacău (2001). (sursa foto)

Eugen Şendrea: n. 25 feb 1951 - Bacău. Istoric, expert al Patrimoniului Cultural Naţional, publicist. Autor al unor articole de specialitate, autor şi coautor al unor lucrări legate de istoricul şi evoluţia Bacăului. (sursa foto)



Constantin Parascan: n. 26 ian 1944 – Măgireşti. Prozator, istoric literar. Conferenţiar universitar. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990). Președintele Fundației Culturale ,,Urmașii Răzeșilor Găzari’’ de pe Valea Tazlăului Sărat. (sursa foto)

Alexandru Piru: n. 22 aug 1917 – Mărgineni; m. 6 nov 1993, la Bucureşti. Istoric şi critic literar. Profesor universitar. Doctor docent. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. (sursa foto)

Corneliu Stoica: n. 18 sep 1950 la Comăneşti. Istoric. Cercetător al istoriei culturale locale. Autorul ,,Dicţionarului istoric al localităţilor trotuşene’’ şi a ,, Istoriei oraşului Târgu-Ocna din cele mai vechi timpuri până la 1918’’. 


Val Mănescu: n. 18 iul 1953 la Comăneşti. Poet. (sursa foto)

Viorel Savin: n. 4 apr 1941, la Borzeşti – Oneşti. Dramaturg, poet, publicist. (sursa foto)

Ion Frunzetti: n.7/20 ian 1918; m. 11 sept 1985, la Bucureşti. Critic de artă, poet, traducător, eseist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1943). Vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1977 şi 1985).

George Apostu : n. 20 dec 1934 – Stănişeşti; m. 13 oct 1986, la Paris. Sculptor. În Bacău a fost înfiinţat Centrul Internaţional de Cultură şi Arte ,, George Apostu’’. (sursa foto)

Enea Nicu: n. 29 mai 1897, sat Valea Arinilor – Măgireşti; m. 16 sep 1960. Pictor. În 1970 a fost inaugurată Casa Memorială  Nicu Enea, din strada Nuferilor nr. 31.

Gheorghe Zărnescu :  n. 5 apr 1953, sat Curiţa – Caşin. Sculptor. Distins cu mai multe premii. Lucrări de artă monumentală în Bacău, Călăraşi, Reşiţa, Râmnicu Vâlcea, Slobozia. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1991). (sursa foto)

Ion Drăgoi: n. 25 aug 1928 - Bacău; m. 12 iul 1988. Violonist, excelent interpret al folclorului din zona Bacău. Horele şi sârbele moldoveneşti au devenit, datorită lui, lucrări de repertoriu internaţional.

Luigi Ionescu: n. 3 apr 1927 - Bacău; m. 4 oct 1994. Solist de muzică uşoară.

Loredana Groza: n. 10 iun 1970 – Oneşti. Interpretă de muzică uşoară.

Diana Lupescu: n. 7 oct 1954 - Bacău. Actriţă de teatru şi film. (sursa foto)

Matei Alexandru: n. 25 dec 1927, sat Goioasa – Agăş; m. 1 iulie 2014, la Bucureşti.  Actor de teatru şi film, regizor. Artist de Onoare al Filmului Românesc (2001). (sursa foto)

Elisabeta Bostan : Buhuşi – n. 1 mar 1931. Regizoare de film, scenaristă, profesor universitar. Autoritate recunoscută pe plan internaţional în domeniul filmului cu şi despre copii. (sursa foto)

Florin Zăncescu: n. 12 iul 1956 la Comăneşti. Actor.

Radu Beligan: n. 14 dec 1918, sat Galbeni – Filipeşti. Actor de teatru şi film, regizor. Profesor de actorie la Academia de Teatru şi Film. Artist al Poporului. Cetăţean de onoare al municipiilor Bucureşti, Iaşi , Bacău. (sursa foto)


Costel Caşcaval: n. 23 feb 1970, sat Luncani – Mărgineni. Actor de teatru şi film. Cetăţean de onoare al comunei Mărgineni (2003). (sursa foto)


Olga Tudorache: n. 11 oct 1929 – Oituz. Actriţă de teatru şi film. (sursa foto)

Maria Ploae: n. 19 feb 1951, sat Dealu Perjului – Onceşti. Actriţă de teatru şi film. (sursa foto)

Ernest Maftei: n. 6 mar 1920, sat Prăjeşti; m. 19 oct 2006, la Bucureşti . Actor de teatru şi film. (sursa foto)

Nadia Comăneci: n. 12 nov 1961 – Oneşti. Gimnastă. Cetăţean de onoare al municipiului Oneşti. (sursa foto)


Sursa: ,,Geografie spirituală băcăuană’’ de Măndica Mardare şi Liliana Cioroianu, Editura Studion Bacău, 2003

joi, 19 noiembrie 2015

Bibliotecarul clubului de la Zemeş

sursa imagine:
 http://www.culturabacau.ro/drumul-gazarului.html
  Acum vreau să vă vorbesc nu despre un erou, ci despre un tânăr cu totul obişnuit: despre bibliotecarul  clubului  din Zemeş. Locuieşte în Lucăceşti, în oraşul petroliştilor, într-unul din acele două blocuri de nefamilişti, cu alţi patru tineri muncitori din schela Zemeş, într-o cameră care aduce foarte mult cu încăperea unui cămin studenţesc.

Am ajuns în dormitorul celor cinci tineri muncitori aproape de miezul nopţii. Dar ei nu dormeau. În frunte cu bibliotecarul clubului de la Zemeş mă aşteptau. Nu ştiam că povestea pe care urma s-o aflu avea să se înscrie firesc în textul acestui capitol de carte. Lucrurile pe care le aflasem de la el până atunci, vizitându-i biblioteca, erau cu totul şterse şi comune: ,,Biblioteca are nouă mii de volume’’, ,,Am organizate câteva biblioteci volante pe teren, la sonde şi la staţiile de compresoare’’, ,,Mai mult se citesc cărţile de aventuri’’. Cam atât.

Dar nu ştiam că bibliotecarul mă aştepta cu un caiet plin de poezii şi cu o listă grozavă de întrebări cruciale pentru existenţa lui:

- Eu, la 21 de ani, cum pot ajunge să posed o cultură vastă, umanistă?
- Cum se desfăşoară ziua de activitate într-o redacţie literară?
- Reportajul, o dată cu trecerea vremii, nu cade în miasmele îmbătrânirii?

Cine era tânărul din faţa mea şi, dincolo de profesia lui de mecanic la compresoare şi de bibliotecar la un club oarecare, ce preocupări avea? ,,Sunt poet’’, mi-a răspuns el plin de o încredere oarbă în talentul său, dar pe urmă am băgat de seamă că îndrăzneala aceea era un scut vehement al unei sfiiciuni fără margini. Până să-mi citească din propriile sale versuri, mi-a recitat, ridicându-se în picioare, cu o mână rezemată de tăblia patului de fier, zeci de versuri din Arghezi, Beniuc, Călinescu şi Labiş.

Bibliotecarul clubului de la Zemeş este muncitor petrolist. A urmat cursurile şcolii de petrochimie de la Câmpina şi, după absolvire, a fost repartizat ca mecanic în schela Zemeş, la una din staţiile de compresoare. Şi-a luat examenul de maturitate la ,,seral’’ şi vrea să ajungă la ,,filologie’’. Tocmai din această pricină s-a aciuat pe lângă clubul din Zemeş, devenind în scurt timp unul din cei mai întreprinzători activişti voluntari, plin de idei în domeniul muncii culturale, propagandist înflăcărat al cărţii, organizator, în cele mai depărtate şi inaccesibile locuri de muncă, al unor surprinzătoare manifestări de cultură: discuţii pe marginea lucrărilor literare, procese literare, recenzii vorbite, prezentări de cărţi şi scriitori, şezători literare cu participarea unor scriitori.

La îndemnul meu repetat şi încăpăţânat, tânărul şi necunoscutul muncitor petrolist, tânărul poet locuitor al oraşului Lucăceşti a început să povestească una din cele mai surprinzătoare biografii din câte mi-a fost dat să ascult vreodată:

M-am născut în satul Faraoanele din raionul Focşani, în casa unui cizmar sărac. Dar tatălui meu, cu toate că era doar un cizmar sătesc, un cărpaci de bocanci şi ghete, un proletar în meseria lui modestă, îi plăcea grozav de mult să citească... Chiar şi acum, când merg în concediu acasă, îmi place nespus să discut cu el. Eu stau la masă, iar tata lucrează la banc. Seara, lasă obosit lucrul şi vine lângă mine ca să continuăm în linişte dicuţiile noastre despre cărţile citite, despre literarură şi scriitori. Scrie şi el poezii, ca poetul Neculuţă. Acum e cizmarul gospodăriei colective şi face versuri pentru brigada artistică de agitaţie. El e foarte mândru de mine şi păstrează toate gazetele unde am publicat: Flacăra Moineştiului, Revista Clubul, ziarul Steagul roşu din Bacău şi Scânteia tineretului.

Când aveam vârsta de şase ani şi stăteam în satul meu natal, la Faraoanele, o întâmplare copilărească a făcut să merg pe câmp cu caii la păscut. Nu erau ai mei. Necunoscându-mă, un cal m-a lovit cu copita în tâmpla stângă. Dintr-o singură izbitură am fost aruncat într-un lan de grâu. Oamenii care treceau pe acolo au văzut scena şi m-au dus pe braţe până la o casă din apropiere. Acolo s-au strâns toţi oamenii din împrejurimi, pentru că s-au auzit repede că băiatul lui Mitică cizmarul a fost omorât de un cal. Dar eu nu eram decât leşinat. Am fost dus cu maşina ,,salvării’’ întâi la Odobeşti, apoi la spitalul din Focşani, unde chirurgii s-au luptat  câteva ore grele să mă scape de la moarte. Un an de zile, de la şase până la şapte ani, am stat internat în spital sub îngrijirile doctorilor. Un an de zile n-am scos nici măcar un singur cuvânt, n-am ştiut ce se petrece cu mine, eram ca într-un somn foarte adânc. După aceea am început să silabisesc ca un copil mic de doi ani. Când m-am întors acasă de la spital, parcă veneam din altă lume. Nu ştiam nimic, nici ce-i casa, nici ce-i cerul şi râul, nimic. Oamenii din sat se uitau la mine ca la o minune, ca la un mort care a înviat. Apoi am mers la şcoală şi am fost mereu premiant. Foarte mult mi-a plăcut să citesc cărţi de poezii, apoi cărţi de poveşti şi pe urmă nuvele, romane şi piese de teatru. Când eram în clasa a V-a elementară am compus prima poezie. Apoi când am învăţat lucruri noi, mi-a venit uneori să râd, gândinu-mă că nu m-a lovit un cal obişnuit, ci chiar Pegas.

Apoi, mi-a recitat nu mai ştiu câte poezii caligrafiate într-un caiet gros cât un dosar. Dar nu le citea din caiet, ci le ştia pe de rost, ca un rapsod popular.
Nu m-a lăsat să transcriu nici una din poezii, spunându-mi că o să-mi trimită un plic cu un ciclu întreg, la Luceafărul, dar până atunci trebuie să mai revadă versurile, să le mai prăşească un pic. Îmi devenise pe neaşteptate simpatic şi a doua zi am plecat cu el la Zemeş şi nu numai acolo, ci şi la Runcu, întovărăşindu-l într-o originală expediţie de bibliotecar.

Ducea într-un camion al schelei Zemeş, între lăzile şi utilajele petroliere, un sac înţesat de cărţi. Erau acolo 234 de volume pe care le ducea la biblioteca volantă a staţiei de compresoare Runcu, întorcându-se de la Zemeş, cu acest fermecător proces verbal:

,,Încheiat azi 21 noiembrie 1963 între tov. S.D. Ştefan, bibliotecar la clubul muncitoresc Zemeş şi L. Toader, bibliotecar voluntar, care a împrumutat pentru biblioteca volantă de la staţia de compresoare Runcu un număr de 234 de volume, conform tabelului nominal alăturat.’’

Dar să înţelegeţi în adevărata lui semnificaţie drumul de la Zemeş la Runcu e nevoie măcar de o sumară descriere: camionul ne-a lăsat la marginea şoselei. Credeam că am ajuns, dar peripeţiile abia de acolo aveau să se arate. Sacul înţesat cu cele 234 de volume trebuia urcat până la mica poiană alpină, înconjurată de brazi seculari unde erau instalate câteva barăci. Acolo locuiesc şi muncesc aproape 150 de muncitori petrolişti, stabiliţi împreună cu soţiile şi copiii lor. Aşezarea seamănă cu un cătun industrial. Ca să ajungi din şosea până la mica poiană alpină trebuie să urci cele 2 000 de trepte ale unei scări de ciment. Pe unele porţiuni treptele sunt atât de abrupte încăt urcuşul seamănă foarte multe cu o ascensiune temerară şi anevoiasă.

Cele 2 000 de trepte au fost urcate în ziua aceea cu un sac în spinare (şi în sac se aflau 234 de volume). Bibliotecarul din Zemeş a ajuns lac de sudoare. Şi tot el, frânt de oboseală, lăsând sacul pe pământ, a exclamat plin de mândrie: ,,Am un Pegas putere’’. În gluma lui voia să spună că, atunci când faci un lucru cu pasiune, nici o împotrivire şi nici o greutate nu ţi se par prea mari şi de netrecut.

Sursa: ,,Oraşe fără arhive’’ de Petru Vintilă, Editura Tineretului, 1964

duminică, 15 noiembrie 2015

Lucăceştiul de altădată - un reportaj de Petru Vintilă (1963)



Pe aceste meleaguri sondorii coborau în puţuri cu burduful. 
Iată-mă din nou la Lucăceşti. Am mai fost aici de câteva ori: prima dată prin 1948 sau  '49, când pe aceste locuri de la marginea Moineştilor încă nu era construit micul oraş nou al petroliştilor; am revenit prin 1952, pe urmă încă o dată în 1955, apoi în 1959 şi în sfârşit astăzi, în dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1963.

La început, înainte de a se şti că în această regiune se găsesc uriaşe rezervoare de ţitei, (pământul avea aici înfăţişarea bucolică a locurilor a căror esenţială raţiune este agricultura) livezile cu pruni, fâneţele şi satele răsfirate în lungul văilor sunt mai totdeauna singurele lucruri care îţi atrag atenţia.

Ciopoarele de oi şi vitele scoase la păscut, printre pruni şi fagi, sunt în astfel de locuri o prezenţă cu totul calmă şi obişnuită, până când echipele de geologi descoperă că sub râul cu păstrăvi şi sub  dealurile cu pruni brumării stă de milenii, ca un fluviu încremenit sau ca o mare vâscoasă, ţiţeiul. Din clipa ceea locurile în adâncul cărora a fost descoperit noul zăcământ de ţiţei îşi schimbă radical înfăţişarea.

 Apar o mulţime de copaci metalici, neobişnuiţi, de o geometrie precisă, mult mai zvelţi şi mai înalţi decât prunii şi fagii din împrejurimi, apar conductele groase, lungi de foarte mulţi kilometri, apar cablurile subţiri, prin care aleargă, într-un fulger neîntrerupt, curentul electric de înaltă tensiune, apar instalaţiile de foraj, motoarele, barăcile muncitorilor, şi toate acestea la un loc conferă peisajului acea înfăţişare industrială atât de specifică zonelor petroliere.

S-au scris mii de pagini despre îngrozitoarea şi neomeneasca muncă a celor care au săpat primele puţuri de petrol. Închipuiţi-vă o fântână adâncă de treizeci, patruzeci sau chiar cincizeci de metri.  Aci plutea ca un corb negru nu numai pericolul prăbuşirii straturilor de pământ, ci şi primejdia conjugată a exploziei gazelor, a incendiilor şi a asfixiei. Totdeauna singur, omul cobora legat cu o funie în acest îngrozitor mormânt vertical. La gura puţului erau patru oameni care pândeau fiecare mişcare, fiecare tresărire a ,,şufei’’, pentru a-l trage cu repeziciune pe ortacul lor la lumina zilei. Săpătorul puţului nu putea, oricât de sănătos şi de rezistent ar fi fost, să stea mai mult de cinci-şase minute, uneori nici atât.

Şi omul cobora în puţ, ca şi cum ar fi coborât într-un infern dantesc. Ajuns la fund, acolo unde peretele rotund era atât de îngust, încât pământul şi rocile dure îl strângeau de umeri ca o menghină de dimensiuni neobişnuite, omul săpa mai departe, cu dalta şi ciocanul. Sterilul era evacuat la suprafaţă într-o corfă de nuiele.

Câţi oameni au murit în acei ani de la începutul exploatării industriale a petrolului numai aici la Moineşti şi  în valea Lucăceştilor? Probabil că numărul lor s-a ridicat la câteva sute, dar la acest număr trebuie să adăugăm miile de oameni  pieriţi în explozii, prăbuşiri, căderi în gol prin ruperea funiilor, striviţi de roci şi pământ...

I-a fost dat acestei străvechi zone petroliere să cunoască în timp trecerea de la cele mai primitive mijloace de foraj şi extracţie la metodele cele mai moderne. De la săparea puţurilor petroliere cu dalta şi ciocanul, până la forajul mecanic, automat, de la scoaterea ţiţeiului cu vadra de lemn până la extracţia prin erupţie şi prin pompe, de la transportul păcurii cu butoiul, în căruţă, până la conductele moderne, o îndelungată istorie a fost înregistrată în această străveche zonă petrolieră.

Deasupra celor mai vechi pământuri petrolifere,
casele unui oraş tânăr.
Chiar dacă nu are o administraţie proprie, Lucăceşti este un oraş în cea mai simplă şi directă accepţie a cuvântului. Aici locuiesc câteva mii de oameni, majoritatea muncitori, tehnicieni şi ingineri la sondele petroliere din Valea Zemeşului. Clubul, biblioteca, sala de cinematograf, restaurantul, policlinica, magazinele, chioşcurile, străzile asfaltate, ştrandul, terenul sportiv, băncile aşezate sub coroanele copacilor, rondourile de flori şi spaţiile verzi, toate organizează, prin prezenţa lor, imaginea de viaţă citadină, definitiv stabilită în aceste locuri.

Ultima oară când am fost la Lucăceşti am vizitat apartamentul unui inginer, locuinţa unuia din numeroşii ingineri petrolişti de pe Valea Zemeşului. Voiam să stau câteva ore de vorbă cu el, să-mi istorisească întâmplări şi evenimente memorabile din activitatea muncitorilor petrolişti. În drum de la birou spre casă, mergând pe jos de la Moineşti spre Lucăceşti, el a avut timp să-mi relateze o astfel de întâmplare petrecută la sonda 2 din Tazlăul Mare.

Sonda aceasta se afla ,,în conservare’’. Nu i se pusese încă dop de ciment. Era o sondă de gaze. Din imprudenţa unor copii care păşteau vitele în jurul sondei pe câmp, a luat foc. Sonda avea oarecari scăpări de gaze la capul de erupţie. A fost nevoie de intervenţie rapidă, fiindcă altfel se compromitea întreg zăcământul de gaze. O caravană de maşini a pornit grabnic din Moineşti spre locul incendiului. De la mare distanţă se vedea coloana de flăcări, înaltă de peste cincizeci de metri. Doi oameni care s-au cerut voluntari pentru aceasta temerară acţiune, îmbrăcaţi în costume de azbest, au intrat în flăcări şi, după ce-au înşurubat o conductă la capul de erupţie, s-a început pomparea de noroi pe coloana verticală a sondei. Focul a fost stins şi zăcământul de gaze a fost salvat...

N-am să uit una din nopţile petrecute la Lucăceşti. O sondă se găsea ancorată la vreo 50 de metri departte de fereastra odăii în care dormeam. Era o sondă în extracţie. Un motor electric acţiona o pompă canadiană, una din acele pompe cu braţ grosolan, dar harnic şi neobosit, fixat pe o roată enormă de oţel, care scoate din măruintaiele pământului câteva vagoane de ţiţei pe zi, mergând săptămâni, luni şi chiar ani de zile fără să se oprească. Seara, înainte de culcare am stat câteva minute în faţa ferestrei privind la sonda aceasta atât de apropiată şi la celelalte care se vedeau împrăştiate pe văile şi dealurile din împrejurimi. Toate erau luminate şi apăreau ca nişte brazi de iarnă împodobiţi cu lumânări.

Sursa: ,,Oraşe fără arhive’’ de Petru Vintilă, Editura Tineretului, 1964
imaginile sunt preluate de  aici si de aici

Preot Ioan Andrioaie - ,,Două legi şi ,,Vorbe cu tâlc'' -





joi, 12 noiembrie 2015

Biserica catolica Moinesti


Astăzi, Biserica ''Înălţarea Domnului'' Moinești își sărbătorește Hramul Bisericii.

Situat pe şeaua dealurilor care desparte bazinul hidrologic al Trotuşului de cel al Tazlăului, la opt km răsărit de oraşul Comăneşti în judeţul Bacău, Moineştiul este un vestit centru petrolier cunoscut din timpuri străvechi, menţionat astfel şi de Dimitrie Cantemir în "Descriptio Moldaviae" "Pe Tazlăul Sărat, nu departe de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţâşneşte dintr-un izvor cleopyssa sau bitumen amestecat cu apă. Locuitorii îi zic păcură..."


În anul 1438 un document editat pe timpul domnitorului Ilieş, fiul lui Alexandru cel Bun, menţionează că Tatu Herlici, negustor din împrejurimile Iaşilor, deţinea moşia Moineşti care cuprindea întinderi mari de foioase cu poieni, străbătute de un drum pentru care ce asigura trecerea între Moldova şi Transilvania.



Într-un document din 10 septembrie 1452, reluat de Nicolae Iorga în "Studii şi documente", se subliniază faptul că târgul Moineşti îşi trage denumirea de la un oarecare Moinea care, fiind cioban, a luat în arendă aceste terenuri.

Fotografie: Astăzi, Biserica ''Înălţarea Domnului'' Moinești își sărbătorește Hramul Bisericii.
Situat pe şeaua dealurilor care desparte bazinul hidrologic al Trotuşului de cel al Tazlăului, la opt km răsărit de oraşul Comăneşti în judeţul Bacău, Moineştiul este un vestit centru petrolier cunoscut din timpuri străvechi, menţionat astfel şi de Dimitrie Cantemir în "Descriptio Moldaviae" "Pe Tazlăul Sărat, nu departe de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţâşneşte dintr-un izvor cleopyssa sau bitumen amestecat cu apă. Locuitorii îi zic păcură..."
În anul 1438 un document editat pe timpul domnitorului Ilieş, fiul lui Alexandru cel Bun, menţionează că Tatu Herlici, negustor din împrejurimile Iaşilor, deţinea moşia Moineşti care cuprindea întinderi mari de foioase cu poieni, străbătute de un drum pentru care ce asigura trecerea între Moldova şi Transilvania.
Într-un document din 10 septembrie 1452, reluat de Nicolae Iorga în "Studii şi documente", se subliniază faptul că târgul Moineşti îşi trage denumirea de la un oarecare Moinea care, fiind cioban, a luat în arendă aceste terenuri.
În secolele XIX şi XX alte aşezări apropiate târgului Moineşti se unesc cu oraşul, devenind suburbii ale sale: Lucăceşti, Alboteşti, Găzărie, Lunca, Văsâieşti şi Hangani.
Cât priveşte atestarea documentară a prezenţei catolicilor pe aceste meleaguri, comunitatea catolică din Moineşti este amintită prima dată în raportul anonim despre starea bisericilor catolice din Moldova - raport scris probabil prin anul 1776 - sub forma "Mognest", depinzând de Parohia Catolică Grozeşti.
În Status Animarum din 1840 al Parohiei Catolice Pustiana, pr. Inocentius Petras consemnează: "La Moineşti - oraş de pe al cărui teritoriu se extrage foarte mult petrol - aflat pe moşia Mavrocordat, pe malul drept al râului Tazlău Sărat, într-un loc foarte frumos şi mai înalt, acum se construieşte o biserică..."E vorba de biserica de lemn, care nu mai există. Statistica anuală din 1888 a Parohiei Catolice Dărmăneşti notează: "biserica din Moineşti este ameninţată de ruină. Situaţia nu s-a schimbat decât târziu, la începutul secolului nostru când, în anul 1910, s-a construit actuala biserică prin donaţiile credincioşilor şi o subvenţie a Primăriei oraşului.
Asistenţa spirituală a credincioşilor catolici din Moineşti a fost asigurată succesiv de preoţii parohiilor catolice din Grozeşti, Pustiana şi Dărmăneşti până la 19 decembrie 1955, când a fost numit ca prim paroh al acestei comunităţi pr. Albert Petru. Având un preot în mijlocul lor, viaţa spirituală a credincioşilor catolici creşte. În anul 1967 erau la Moineşti 160 de familii catolice.
După anul 1970 numărul familiilor catolice creşte prin venirea unor familii de tineri căsătoriţi Torâţa, Pustiana şi Legna, astfel că biserica a devenit neîncăpătoare. Deşi pr. Dr. Herghelegiu Dumitru - paroh din 18 septembrie 1959 - până în 1983 a făcut demersuri în anii 1974, 1976 şi 1978 pentru mărirea bisericii. Situaţia a rămas aşa cum era, timpurile nu erau prielnice. În ciuda acestor vremuri, pr. Ioan Purcaru a zidit în două nopţi sacristia actuală în anul 1986 şi a realizat exteriorul bisericii în praf de piatră. I-a urmat ca paroh pr. Iştoc Anton din 1989 până în 1991.
În prezent Parohia Catolică Moineşti mai administrează patru localităţi: Pietrosu (unde este o biserică de piatră construită între anii 1961-1964 de pr. Herghelegiu Dumitru), Modârzău, Zemeş şi Bolătău. La 01 ianuarie 1993 întreaga parohie avea 554 familii cu 1665 credincioşi.
Astăzi, când în Moineşti sunt 461 familii cu 1358 credincioşi, se impune mai mult ca oricând ca o urgenţă construirea unei noi biserici care, cred, exprimă vioiciunea vieţii creştine în această comunitate a Diecezei de Iaşi.
Sper că ajutaţi de Dumnezeu şi Sfânta Fecioară, urmând cuvântul mântuitor al Domnului, angajaţi mai mult în viaţa oamenilor prin Scout şi Acţiunea Catolică, credincioşii acestei parohii să fie tot mai mult pietre vii în edificiul Bisericii, Trupul Mistic al lui Cristos, spre prosperitatea şi mântuirea lor şi a poporului nostru.
Pr. Percă Mihai
În secolele XIX şi XX alte aşezări apropiate târgului Moineşti se unesc cu oraşul, devenind suburbii ale sale: Lucăceşti, Alboteşti, Găzărie, Lunca, Văsâieşti şi Hangani.

Cât priveşte atestarea documentară a prezenţei catolicilor pe aceste meleaguri, comunitatea catolică din Moineşti este amintită prima dată în raportul anonim despre starea bisericilor catolice din Moldova - raport scris probabil prin anul 1776 - sub forma "Mognest", depinzând de Parohia Catolică Grozeşti.

În Status Animarum din 1840 al Parohiei Catolice Pustiana, pr. Inocentius Petras consemnează: "La Moineşti - oraş de pe al cărui teritoriu se extrage foarte mult petrol - aflat pe moşia Mavrocordat, pe malul drept al râului Tazlău Sărat, într-un loc foarte frumos şi mai înalt, acum se construieşte o biserică..."E vorba de biserica de lemn, care nu mai există. Statistica anuală din 1888 a Parohiei Catolice Dărmăneşti notează: "biserica din Moineşti este ameninţată de ruină. Situaţia nu s-a schimbat decât târziu, la începutul secolului nostru când, în anul 1910, s-a construit actuala biserică prin donaţiile credincioşilor şi o subvenţie a Primăriei oraşului.

Asistenţa spirituală a credincioşilor catolici din Moineşti a fost asigurată succesiv de preoţii parohiilor catolice din Grozeşti, Pustiana şi Dărmăneşti până la 19 decembrie 1955, când a fost numit ca prim paroh al acestei comunităţi pr. Albert Petru. Având un preot în mijlocul lor, viaţa spirituală a credincioşilor catolici creşte. În anul 1967 erau la Moineşti 160 de familii catolice.

După anul 1970 numărul familiilor catolice creşte prin venirea unor familii de tineri căsătoriţi Torâţa, Pustiana şi Legna, astfel că biserica a devenit neîncăpătoare. Deşi pr. Dr. Herghelegiu Dumitru - paroh din 18 septembrie 1959 - până în 1983 a făcut demersuri în anii 1974, 1976 şi 1978 pentru mărirea bisericii. Situaţia a rămas aşa cum era, timpurile nu erau prielnice. În ciuda acestor vremuri, pr. Ioan Purcaru a zidit în două nopţi sacristia actuală în anul 1986 şi a realizat exteriorul bisericii în praf de piatră. I-a urmat ca paroh pr. Iştoc Anton din 1989 până în 1991.

În prezent Parohia Catolică Moineşti mai administrează patru localităţi: Pietrosu (unde este o biserică de piatră construită între anii 1961-1964 de pr. Herghelegiu Dumitru), Modârzău, Zemeş şi Bolătău. La 01 ianuarie 1993 întreaga parohie avea 554 familii cu 1665 credincioşi.

Astăzi, când în Moineşti sunt 461 familii cu 1358 credincioşi, se impune mai mult ca oricând ca o urgenţă construirea unei noi biserici care, cred, exprimă vioiciunea vieţii creştine în această comunitate a Diecezei de Iaşi.

Sper că ajutaţi de Dumnezeu şi Sfânta Fecioară, urmând cuvântul mântuitor al Domnului, angajaţi mai mult în viaţa oamenilor prin Scout şi Acţiunea Catolică, credincioşii acestei parohii să fie tot mai mult pietre vii în edificiul Bisericii, Trupul Mistic al lui Cristos, spre prosperitatea şi mântuirea lor şi a poporului nostru.

Pr. Percă Mihai

miercuri, 11 noiembrie 2015

Moineştiul văzut prin ochii pictorului Ştefan Luchian


Uliţa aşezării, 1909
   Priveliştea Moineştilor e de-a dreptul încântătoare. La vremea aceea mai mult un sat cu pretenţii de târg, aşezarea de pe valea minuscului pârâu Gâzu, îşi risipea casele pe botul de deal ce cobora alene spre o uliţă prăfuită. De-o parte şi de alta, se înşirau câteva dughene ale unor evrei alungaţi de nevoi şi de soartă tocmai din Galiţia. 

Începuse şi la Moineşti să prindă ceva cheag negoţul. Din ce în ce mai mulţi erau noii veniţi să vadă dacă nu cumva păcura ce băltea deasupra unor ochiuri de apă n-ar putea fi valorificată şi altfel decât o făceau ţăranii cu mijloace rudimentare. Pe străzi puteau fi văzute căruţe încărcate cu butoaie de păcură luând drumul satelor de peste munţi, în Ardeal. Din pământ ieşeau izvoare cu apă urât mirositoare, dar oamenii spuneau că ea tămăduieşte multe beteşuguri. Cei suferinzi se spălau cu ea pe faţă pentru ochi, alţii, veniţi de aiurea, o sorbeau cu greu, animaţi de speranţa că se vor face bine. Se zicea că şi pentru ologi ar fi bune apele ce izvorau din malul abrupt al pârâului Gâzu. Cu timpul, faima locului s-a răspândit şi nu-i de mirare că şi Luchian a crezut în efectul lor tămăduitor. Astăzi, amenajate, izvoarele ajută la însănătoşirea celor cu afecţiuni ale aparatului locomotor. Drumul la Moineşti nu mai e, aşadar, doar o simplă întâmplare, iar pictorul spera într-un miracol. Nu i-a venit însă din izvoarele subpământene ale Moineştilor, ci din adâncul fiinţei lui. Natura îşi dăduse întâlnire aici cu un artist

Priveliştea Moineştilor, 1909

Mai întâi, pictorul şi-a instalat şevaletul în vecinătatea drumului ce vine de la Comăneşti, coborând în serpentine uşoare ca meandrele unui râu. A desenat cele câteva case ascunse oarecum privirii de copacii de prin curţi, a schiţat trupul alb, masiv, al bisericii de pe deal şi a colorat în tonuri mai închise spinarea deşirată a muntelui din fundal. Nici ţipenie de om pe drum sau prin curţi, totul pare toropit de căldura amiezii de vară. Singur, drumul colbuit, traversează imaginea dintr-o parte într-alta, venind parcă dinspre pictor şi pierzându-se în infinit...
Peisaje la Moineşti, 1909

La 7 august 1909, Luchian se afla deja de trei săptămâni la Moineşti, dar lucrul nu e prea spornic. Amărăciunea lui e cu atât mai mare cu cât locurile sunt cele mai frumoase.
,,Frumos'' e un biet cuvânt searbăd, scrie artistul, care nu spune nimic din splendoarea scânteietoare a peisajului din Moineşti''. ,,Am colindat şi eu, multe ţinuturi din ţara noastră şi chiar din alte ţări dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici.'' Într-adevăr, nu e la mijloc nici o exagerare. Moineştiul are privilegiul de a fi inundat de soare şi de verdeaţă. De la primele semne ale dimineţii şi până la asfinţit lumina îl ocroteşte din toate părţile. Dealurile din preajmă, vecinătatea munţilor fac ca aerul să fie mereu ozonat şi pur.

Peisaj de pe Valea Hanganilor, 1909
Îmbarcat într-o căruţă, cutreieră împrejurimile Moineştilor. Pictează la Comăneşti, la Poduri, suie anevoie dealul Hanganilor. Alteori se opreşte în drum şi priveşte de la distanţă.
  ,,Blagoslovit ţinut şi fericit cine va putea cel puţin cât un grăunte s-aştearnă cu boele pe o bucată de pânză un colţişor din acest colos superb.'' 
Cine? Chiar el. Numai că pierdut în faţa atâtor frumuseţi, se simte umilit şi neajutorat. Cum ar putea să iasă din nou în întâmpinarea miracolului?

După ploaie la Moineşti; Lunca Poduri; Moara de la Poduri
Hahamul din Moineşti; Evreul 
Tot la Moineşti a pictat o uliţă a aşezării, Lunca, După ploaie, Mestecenii, Moara de la Poduri, precum şi portretele celor doi evrei cu care schimba pe prispă câteva vorbe sau ascultau muzică. Poate că tabloul După ploaie se referă atunci când îi spunea lui Cioflec: 
,, Te uiţi la piesajul ăla? Am pus copacii mai apropiaţi înadins. Opresc lumina prea tare, o strecoară, o fac mai fină. Nu se mai prelinge. Una-i să respecţi natura şi alta-i să faci ce vezi, cum o ieşi să iasă''. Şi, mai departe, ,,Natura, îţi dă poveţe, când te pricepi să observi''.

Despre tabloul „ Hanul din Moinești” citim aici, unde este și imagine tabloului.

Sursa: ,,Zile însorite la Moineşti'' fragment din cartea ,,Pe urmele lui Ştefan Luchian'' de Valentin Ciucă iar imaginile provin din mai multe surse (de aici, aici, aici si de aici)



"În august 1909, Ștefan Luchian a plecat cu familia Cocea la Moinești. Încântat de locurile pe care vedea scrie: „Tu o să râzi, dar simt că locurile astea mă iubesc. Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici și abia am făcut vreo cinci-șase pânzișoare. Și ce lucruri frumoase sînt prin partea locului. Frumos e un biet cuvînt searbăd și neînsemnat care nu spune nimic de splendoarea scînteietoare a peisajului din Moinești. Am colindat și eu multe ținuturi din țara noastră și chiar din alte țări, dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici."

sursa