Amintiri despre Moinești -Cosmin Patulea

 9

063ululfihhuc ”„In perioada 1965-1970 mergeam la cosit si facut fan cu bunicul meu(Tataia) si prietenii lui. In pauze ascultam fascinat aminirile lor despre evenimentele din Moinesti. Completam cunostintele despre istoria nescrisa a orasului cu intamplari povestite si de familia Rosen, Jan( Nenea Jan) si Liba(Tanti Liba) , evrei integrati perfect in viata orasului, prieteni ai parintilor mei si martori la multe evenimente din Moinesti.

„Inainte de primul razboi mondial Moinesti era o comuna mai mare. Petrolul a contribuit enorm la dezvoltarea orasului. Era in mare parte electrificat, erau pravalii, benzina din abundenta. In anul 1917 trupe ale Imperiului Rus erau stationate in Moinesti. Schimbarile de la Moscova in 1917 au dus la inactivitatea armatei ruse pe frontul de la Marasesti , Oituz. Armata romana a trebuit sa se descurce singura. La Moinesti era si un Spital militar de campanie unde au fost tratati ranitii de pe frontul de la Oituz Targu Ocna. La spital au voluntariat si locuitori ai orasului din toate comunitatile. inclusiv rusi care nu vroiau sa lupte pe front dar vroiau sa ajute. Voluntariatul a dus la consolidarea relatiilor etnice.

Intre cele doua razboaie mondiale orasul a continuat sa prospere. Padurile si zona agricola aprtineau in mare parte familiei Ghica dar paznicii erau localnici. Populatia nu a dus lipsa de material lemnos. Situatia a inceput sa se schimbe prin 1938-1941 cand elemente extremiste au inceput agitatii impotriva evreilor si a propietatilor private. In mare parte miscarile extremiste de stanga sau dreapta au fost sub control. Intre 1941-1944 rafinaria a fost practic ocupata si administrata de armata germana. Populatia evreiasca din Moinesti a fost deplasata fortat la Bacau. Magazinele evreiesti nu au fost devastate , functionarea lor a continuat cu romani ortodoxi’prieteni ai evreilor sau chiar de evrei cu nume romanesc.

Rafinaria a functionat cu personal militar german, personal care nu s-a amestecat cu populatia orasului. Painea lipsea pentru populatie. In 1944 era foamete in oras. La o zi dupa discursul Regelui Mihai din 23 August 1944, personalul militar german a plecat cu un tren deja pregatit cu destinatia Austria unde era ultima rafinarie germana. A plecat si o parte din personal calificat roman cu familiile lor. La doua trei zile orasul a fost invadat de armata sovietica. Soldatii intrebau unde este Berinul Erau detinuti de drept comun imbracati in uniforma. Autoritatile sovietice le-au promis prescrierea pedepselor cand vor ajunge la Berlin. Barurile din oras au fost devastate, Invatatorii care purtau camasi albe s-au imbracat ca taranii, riscau sa fie impuscati ca burghezi, fetele, femeile s-au ascuns ca sa nu fie violate. Cand trupele sovietice au intrat la Bucuresti situatia la Moinesti s-a schimbat. Au venit militari sovietici care vroiau ca rafinaria sa functioneze si a functionat cu loalnici printre ei era si bunicul meu. Orasul a inceput incet incet sa functioneze, situatie care a durat si dupa razboi. Evreii deportati la Bacau s-au intors si si-au continuat activitatile comerciale. Seceta din 1946-1947 a afectat prea putin populatia orasului. Locuitori ai orasului printre care si bunicul meu au transportat cu caruta produse petroliere in Baragan. De acolo au adus cereale. Populatia orasului nu s-a refugiat spre Bucuresti in trist numitele trenuri ale foametei cum a fost in alte zone din Moldova. Mama mea a fost acceptata ca ucenica la atelierul de croitorie al familiei Rosen. Acolo l-a cunoscut pe viiorul ei sot, tatal meu care era militar la Regimentul de vanatori de munte. Prin anii 50 regimentul de vanatori a fost mutat la Miercurea Ciuc. Tatal meu a renuntat la cariera militara si a lucrat la intreprinderea petroliera nationalizata. Prima lor locuinta a fost o camera in casa familiei Rosen. Familia Rosen alaturi de parintii mei au fost primii mei dascali. Mi-aduc aminte cum Nenea Jan sfatuia pe mama mea: “Maricuta lasa baiatul sa invete”. In casa familiei Rosen am invatat primele cuvinte in idish si franceza. Nenea Jan fusese arestat de comunisti si intemnitat la Bacau. Era socotit burghez pentru pravalia/atelier de croitorie. Eliberat, autoritatile comuniste i-au last atelierul de croitorie fara salariati. Mama mea a trebuit sa gaseasca alt job. Nenea Jan a murit in 1969. Suferea de inima dupa tratamentul din beciurile securitatii.

Amintirile chiar triste aduc bucurii. Am avut norocul sa intalnesc oameni de valoare de la care am avut ce sa invat. Ce am invatat m-a ajutat sa incep o viata noua in Belgia, Canada, USA.”

Cosmin Patulea

Biserica Sfântul Gheorghe Moinești

 

Chestionarul a fost realizat în 1921 de către preotul paroh Gheorghe Antohi.

sursa: Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice.

Carte poștală 1917

 „Pentru corespondenţa de la militari la civili şi de la civili la militari se efectua cenzura și în unităţile militare, aplicându-se ştampile împreună cu semnătura cenzorului. Exemplific acest gen de situații printr-un excepţional document de istorie poştală.

Carte poştală militară expediată de Iancu Giurgiuveanu, Sergent la Biroul de informaţii al Regimentului 55/67 Infanterie, soției sale Mariea Giurgiuveanu, Moineşti, jud. Bacău. Fiind la Biroul de informaţii al regimentului este aproape sigur că sergentul Iancu Giurgiuveanu făcea cercetarea frontului şi din avion „,...aş sbura şi eu la voi, dar curentu (singurele cuvinte îngroşate din tot textul) prea mare nu mă lasă”. Caligrafia, compoziţia şi ortografia textului ne indică faptul că era o persoană instruită şi este posibil ca şi grafica cărții poştale militare să-i aparţină. Acest excepţional document de istorie poştală din Primul Război Mondial, unicat, realizat sub formă de carte poștală militară, este inscripţionat manual cu tuş negru după modelul imprimatelor expediate, în mod gratuit, de militari și are marginile aproape regulate cu dimensiunile de cca. 137 x 95 x 1,8 mm. Cartea poştală militară este realizată pe scândură din aripă de avion german doborât pe front în zona de acţiune a armatei române, după cele scrise de expeditor, iar în partea stângă are trei mici orificii de cca.0,5 mm. rezultate de la cuișoarele de prindere pe structura avionului. Cartea poștală militară este efectiv circulată prin poştă, având ştampilele, mai puțin imprimate ținând cont de duritatea suportului, obligatorii corespondenței expediate de la militarii de pe câmpul de luptă către civilii din teritoriul neocupat de trupele germane.

,,Dragă Marie.

Îţi trimit câteva cuvinte pe o scândurică luată dintr'un aeroplan nemţesc doborât în Sectorul Regimentului nostru./ Aceasta e din o aripă a aeroplanului şi Românul nostru ştie să întrebuinţeze ori ce bucăţică. Eu sunt sănătos şi gândul meu mereu sboară la voi, aş sbura şi eu la voi, dar curentu prea mare mă împiedică./ Ce mai noutăţi pe la voi./ Scriu aceste rânduri fiind pe câmpul de luptă anul 1917./ Sărută pe Ionel, pentru mine./ Te sărută al tău Iancu./ Sărutări de mâini tatei şi mamei./ Sărut pe Elena. (lateral stânga)”.

Fragmente din studiul realizat de Ioan Catană, „Bacău. Cenzura poştală militară în WW1 şi WW2” prezentat în Revista Carpica nr.46.

Măzănăeşti – un sat dispărut de pe Tazlăul Sărat

„Unul dintre vechile sate amplasate în zona râului Tazlăul Sărat a fost Măzănăeşti, care a dispărut pe la începutul secolului al XIX-lea. Prezentăm mai jos câteva date referitoare la istoricul acestui sat.

Cea mai veche atestare documentară pentru istoria locului este din 12 martie 1399, când domnul Moldovei, Ștefan I, întărea proprietatea „unei Dușca, fata lui Toader, şi nepoţilor, pe două sate pe Tazlăul Sărat, anume Dolieştii şi Liontenieștii și jumătate din Măzănăești și jumătate din Poiana Călugăriţii, ca toate aceste<a> să le fie uric cu tot venitul" (subl. n.). La 19 februarie 1412, satele Dolieştii (Doleștii) şi Leontineştii au fost dăruite de Alexandru cel Bun (1400-1432), lui „,Roman diac fiul [...] de la Neamţ [...] să-i fie uric cu tot venitul [...]", care va fi fost poate din neamul acelei ,,Duşca, fata lui Toader", citată mai sus.

Satul Dolieşti nu mai există în prezent. El era amplasat între Leontineşti şi Berzunţi, iar Măzănăeşti a dispărut la începutul secolului al XIX-lea, fiind localizat de noi, prin cercetări arheologice de suprafață, pe pârâul Șoșa, afluent al pârâului Cernu.

Locul Poiana Călugăriţii (toponimul se referă probabil la o așezare monahală) a fost localizat de Episcopul Ioachim (Ioan Mareş) Vasluianul, pe malul pârâului Ruja, afluent al râului Tazlăul Sărat, în satul Măgirești, în zona actualei biserici din Măgirești, tradiția locală păstrând toponimul'. Satele amintite sunt mai vechi de perioada descălecatului, fapt deosebit de important.”

 

Fragmente din studiul „Măzănăeşti – un sat dispărut de pe Tazlăul Sărat” realizat de Ion Mareș și publicat în Revista „Carpica” nr.45, pe care o găsiți online.

Tezaurul de la Boşoteni (sec. XVII-XVIII)

 „Cu prilejul lucrărilor la grădină, în perimetru situat în apropierea locuinței lui Ionel Rusu din localitatea Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău, jud. Bacău, în vara anului 2009, a fost descoperit un vas ceramic spart din vechime, care conținea monede de argint. La începutul lunii iunie, descoperitorul tezaurului a adus la muzeu 293 monede împreună cu fragmente ceramice. În perioada 19-21 august 2009, muzeul a organizat săpături de evaluare de teren, pe locul descoperirii, în urma cărora au mai fost descoperite două monede. S-a trasat o casetă de 2x2 m, prin care s-a cercetat locul descoperirii tezaurului. Au fost identificate fragmente ceramice medievale, precum şi obiecte metalice din epoca modernă şi contemporană.

Vasul, recuperat parțial și restaurat, este o cană cu o singură toartă, lucrată la roată, din pastă fină de culoare cărămiziu deschis. În starea actuală, înălţimea lui este de 13,2 cm, diametrul fundului de 6 cm, diametrul gurii de 9,5 cm, diametrul maxim de 10,9 cm. Împreună cu cele 295 monede de argint, se păstrează în colecțiile Complexului Muzeal,,Iulian Antonescu" Bacău.

Compoziția tezaurului oglindeşte numerarul aflat în circulație la data încheierii acumulării. Acesta provine din Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu roman de națiune germană. Pe nominaluri, cuprinde un beşlik (5 parale) bătut la Kostantinyie* (azi, Istanbul), respectiv, Groschen (3er) - cinci exemplare, piese de 10 Kreuzer - 20 exemplare, XV Kreuzer - un exemplar, XVII Kreuzer - două exemplare şi 20 Kreuzer - 266 exemplare. Această varietate de nominaluri provine din atelierele oraşelor imperiale Frankfurt am Main şi Nürnberg, episcopatului de Bamberg, principatelor de Bayreuth şi Ansbach, ducatului Bavaria, arhiepiscopatului de Salzburg, Sileziei şi din unele domenii ale Casei de Austria.

****

Cea mai timpurie piesă este XV Kreuzer din 1675 emisă de împăratul Leopold I. la Kremnitz, respectiv, două emisiuni transilvane de 20 Kreuzer din 1688 ale lui Joseph II. Acest amestec ciudat de numerar, în care cel mai timpuriu nominal pare să fi rămas în circulație cel puțin 113 ani, cuprinde şi o piesă măruntă de argint de la sultanul Abdülhamid I.

****

Aşadar, se poate crede că acest tezaur s-a constituit cel mai probabil în Transilvania de unde, odată cu mişcările de trupe în războiul ruso-austro-turc, a putut ajunge în Moldova. Aici, după extincția posesorului monedelor, a fost găsit de un localnic, fapt sugerat şi de contaminarea" lotului cu piesa de 5 parale emisă de sultanul Abdülhamid I, care se bucura de libera circulație pe piața unei provincii de margine otomană cu statut privilegiat. Dar, în acele împrejurări, noul posesor a ascuns tezaurul într-un vas de lut imediat după 1788.”

Întreg articolul scris de Lăcrămioara-Elena Istina, Viorel M. Butnariu, Marius-Alexandru Istina, îl puteți citi online în Revista Carpica nr.XXXVIII.

sursa: Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

Pietrosul- cooperativă sătească forestieră Comuna Lucăcești -Bacău

 Un articol despre Cooperativa Forestieră Pietrosul- Lucăcești, apărut în 1925.

„Pietrosul- cooperativă sătească forestieră

Comuna Lucăcești -Bacău

În nicio ramură de activitate cooperația din România nu a găsit un punct de sprijin şi o aplicaţie mai vastă ca în ramura forestieră.

Masivele păduroase din munţii noştri au fost mult timp în exploatarea societăţilor, fără ca ţăranii din regiunile păduroase să poată folosi bogăţiile codrilor.

Treptat, propaganda cooperatistă deşteaptă sătenilor râvna exploatării pădurilor.

Astfel s’au înjghebat o mulţime de cooperative forestiere, luând în exploatare păduri de la stat şi particulari ajutate de stat prin casa pădurilor de centrala cooperativelor. Aceasta le-au adus un larg sprijin prin creditare şi prin îndrumări.

Vom cita căteva din aceste înjghebări: „Râul Târgului”, din jud. Muscel, „Albina” din jud. Neamţ, „Pietrosul” din jud. Bacău şi multe altele.

Deocamdată vom vorbi de cooperativa „Pietrosul” din comuna Lucăceşti-Bacău, care are o existenţă de 18 ani.

A început cu 23 membrii şi cu 555 lei capital. Azi cooperativa forestieră „Pietrosul” are 576 membrii, şi un capital social vărsat de lei 926.801.

Mersul ascendent al cooperativei se poate vedea din înşirarea următoarele date urmînd anii succesivi înființării sale după 1907.

Numărul membrilor creşte astfel: 36; 45; 79; 82; 90, 93, 96, 90 până la războiu; după 1918 avem: 145; 222; 247; 338; 454; 560 şi 576.

Capitalul până la război are următorul curs: 10.700, 15760, 18460,.....33.150 lei.

După 1918 cifrele se urcă: 61.730 99 603: 132 99.": 187 324, ... 926.801 lei.

În timpul războiului fabrica de cherestea a cooperativei a lucrat cherestea pentru barăcile sanitare.

În 1917 această fabrică a fost din nenorocire incendiată de armatele ruse şi astfel în 1918 a trebuit să fie reclădită prin ajutorul membrilor săi.

Cum se vede raportul de creşterea membrilor este 23/576 iar cea a capitalului 555/926.801.

Complectând tabloul rece al ţifrelor cu observaţiile ce ni se impun, vom da din bilanţul cooperativei conturile mai elocvente:

La activ: despăgubiri de războiu 175.486; lei instalaţii Bolătău imobile maşini 1.043.950 lei; efecte publice 211.797 lei; mobilier 47.159 Iei, capital la centrală și federală 108.430, instalaţii Moineşti 581.534 lei, idem Călăraşi (Ialomiţa) 110.162 lei, depozit Călăraşi 586.700 lei; depozit Moineşti 556.036 Iei; depozit Bolatău 296.498 lei.

La pasiv avem:

Capital social 913.161 lei; garanţii efecte 265.200 lei; depozit Călăraşi 586.700 lei; fond despăgubiri 175.466 lei; fond de rezervă 103.439 lei, fond cultural 16.346 lei, fond maşini 658.708 lei; Profit şi pierderi 179.399.

Bilanţul general se soldează astfel la activ şi pasiv cu 4.992.272 Iei.

În contul profit şi pierderi la debit se remarcă impozit, donaţiuni şi ajutoare 89.920 lei, cheltuieli de administraţie 796.264 iei; profit net 179.391 lei.

La credit acest cont are pentru cherestea 1.492.461 lei; beneficii 20.581 lei; continuă 10.460 Lei, soldându-se la 1.525.502 lei.

Cooperativa „Pietrosul” a dat ajutoare la următoarele şcoli: Moineşti, Taslău, Lucăcesti, Măgireşti, Poduri şi altele; la următoarele biserici: Taslău-Lucăceşti, Măgireşti, Lucăceşti, Valea Aninilor, Moineşti, în cherestea şi bani pentru reparaţiuni prin depozitul dela Călăraşi, cherestea în valoare de 3 milioane lei, cooperativa ajută pe locuitorii Bărăganului să-şi clădiască locuinţe. Preţul de vânzare în această parte ea l-a redus la jumătate faţă de celelalte întreprinderi de exploatare a lemnului.

„Pietrosul” intenţionează să-şi extindă operaţiunile prin înfiinţarea altor depozite şi prin a unei intense exploatare în domeniile păduroase. În acelaş timp vor beneficia tot mai mulţi săteni, fie prin participarea la această tovărăşie, folosindu-se de norocul ei şi luând-o ca cel mai evident îndemn pentru alte întovărăşiri de exploatare forestieră.

Şt. C.”

sursa Arcanum

Completare la acest articol, este studiul făcut de Bălăiță Dorel „Jetoanele cooperativei Pietrosul Lucăcești”, care se poate descărca și citi din următorul link:

https://www.academia.edu/108241092/Jetoanele_cooperativei_Pietrosul_Lucacesti

V. Iscu -director al Școlii de maiştrii sondori de la Cîmpina

 

„La 8 februarie 1904, inginerii de mine convocaţi la Bucureşti de către ing. C. Alimăneştianu, luau în discuţie proiectul program al Școlii de maeştrii sondori, ce se preconiza a se deschide la 1 aprilie 1904 la Cîmpina. Elevii urmau să primească o indemnizaţie anuală de 500 lei, plătită de stat şi exploatatorii ce îi luau în practică.

După şcoală, timp de 1 an şi jumătate, elevii urmau să lucreze în schele ca ajutori de maeştrii, urmînd ca după aceasta să obţină diploma de maestru.

La 5 octombrie 1924, cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de activitate, şcoala s-a mutat într-un nou local, căpătînd numele inginerului C. Alimăneştianu. Cu această ocazie a făcut bilanţul activităţii şcolare ing. V. Iscu directorul şcolii.

 

*****

V. Iscu, născut la 11 iunie 1874 la Moineşti, studii la Galaţi şi Bucureşti. La îndemnul lui Spiru Haret, se prezintă la un concurs şi obţine o bursă pentru a urma o şcoală de ingineri din Germania. Între anii 1895-1899, este student la Freiberg, devenind inginer. În anul 1900 este inginer diriginte al Schelei de petrol Mănăstirea Caşinului. În 1901 este numit director al Minelor unite de cărbuni de la Asău - Comăneşti-Bacău şi din anul 1904, este numit director al Școlii de maiştrii sondori de la Cîmpina. În anul 1912 îşi ia doctoratul la Drezda, cu lucrarea: "Închiderea apelor la sonde", lucrare pe care o publică şi pentru care obţine brevetul tehnic de aplicare. Din anul 1915, deşi îşi păstrează funcţia de la Cîmpina, îl găsim conferențiar definitiv la Academia de înalte studii comerciale şi industriale din Bucureşti. În timpul Primului Război Mondial este numit director al Industriei de armament. În anul 1920 îşi publică lucrarea: "Industria comerţului şi legislaţiei petrolului". Din anul 1931 devine profesor permanent la Academie şi laborios colaborator la mai multe publicaţii ştiinţifice. Moare la 2 iunie 1941.”

 

Din articolul „Contribuţii la istoricul învățământului profesional și tehnic petrolier” - Ion Ștefănescu, apărut în „ Anuar 1975 - Muzeul Tehnic „Prof. Ing. D. Leonida” (Ministerul Energiei Electrice, 1975) - loan Mozeş”

sursa Arcanum