„Inainte de primul razboi mondial Moinesti era o comuna mai mare. Petrolul a contribuit enorm la dezvoltarea orasului. Era in mare parte electrificat, erau pravalii, benzina din abundenta. In anul 1917 trupe ale Imperiului Rus erau stationate in Moinesti. Schimbarile de la Moscova in 1917 au dus la inactivitatea armatei ruse pe frontul de la Marasesti , Oituz. Armata romana a trebuit sa se descurce singura. La Moinesti era si un Spital militar de campanie unde au fost tratati ranitii de pe frontul de la Oituz Targu Ocna. La spital au voluntariat si locuitori ai orasului din toate comunitatile. inclusiv rusi care nu vroiau sa lupte pe front dar vroiau sa ajute. Voluntariatul a dus la consolidarea relatiilor etnice.
Intre cele doua razboaie mondiale orasul a continuat sa prospere. Padurile si zona agricola aprtineau in mare parte familiei Ghica dar paznicii erau localnici. Populatia nu a dus lipsa de material lemnos. Situatia a inceput sa se schimbe prin 1938-1941 cand elemente extremiste au inceput agitatii impotriva evreilor si a propietatilor private. In mare parte miscarile extremiste de stanga sau dreapta au fost sub control. Intre 1941-1944 rafinaria a fost practic ocupata si administrata de armata germana. Populatia evreiasca din Moinesti a fost deplasata fortat la Bacau. Magazinele evreiesti nu au fost devastate , functionarea lor a continuat cu romani ortodoxi’prieteni ai evreilor sau chiar de evrei cu nume romanesc.
Rafinaria a functionat cu personal militar german, personal care nu s-a amestecat cu populatia orasului. Painea lipsea pentru populatie. In 1944 era foamete in oras. La o zi dupa discursul Regelui Mihai din 23 August 1944, personalul militar german a plecat cu un tren deja pregatit cu destinatia Austria unde era ultima rafinarie germana. A plecat si o parte din personal calificat roman cu familiile lor. La doua trei zile orasul a fost invadat de armata sovietica. Soldatii intrebau unde este Berinul Erau detinuti de drept comun imbracati in uniforma. Autoritatile sovietice le-au promis prescrierea pedepselor cand vor ajunge la Berlin. Barurile din oras au fost devastate, Invatatorii care purtau camasi albe s-au imbracat ca taranii, riscau sa fie impuscati ca burghezi, fetele, femeile s-au ascuns ca sa nu fie violate. Cand trupele sovietice au intrat la Bucuresti situatia la Moinesti s-a schimbat. Au venit militari sovietici care vroiau ca rafinaria sa functioneze si a functionat cu loalnici printre ei era si bunicul meu. Orasul a inceput incet incet sa functioneze, situatie care a durat si dupa razboi. Evreii deportati la Bacau s-au intors si si-au continuat activitatile comerciale. Seceta din 1946-1947 a afectat prea putin populatia orasului. Locuitori ai orasului printre care si bunicul meu au transportat cu caruta produse petroliere in Baragan. De acolo au adus cereale. Populatia orasului nu s-a refugiat spre Bucuresti in trist numitele trenuri ale foametei cum a fost in alte zone din Moldova. Mama mea a fost acceptata ca ucenica la atelierul de croitorie al familiei Rosen. Acolo l-a cunoscut pe viiorul ei sot, tatal meu care era militar la Regimentul de vanatori de munte. Prin anii 50 regimentul de vanatori a fost mutat la Miercurea Ciuc. Tatal meu a renuntat la cariera militara si a lucrat la intreprinderea petroliera nationalizata. Prima lor locuinta a fost o camera in casa familiei Rosen. Familia Rosen alaturi de parintii mei au fost primii mei dascali. Mi-aduc aminte cum Nenea Jan sfatuia pe mama mea: “Maricuta lasa baiatul sa invete”. In casa familiei Rosen am invatat primele cuvinte in idish si franceza. Nenea Jan fusese arestat de comunisti si intemnitat la Bacau. Era socotit burghez pentru pravalia/atelier de croitorie. Eliberat, autoritatile comuniste i-au last atelierul de croitorie fara salariati. Mama mea a trebuit sa gaseasca alt job. Nenea Jan a murit in 1969. Suferea de inima dupa tratamentul din beciurile securitatii.
Amintirile chiar triste aduc bucurii. Am avut norocul sa intalnesc oameni de valoare de la care am avut ce sa invat. Ce am invatat m-a ajutat sa incep o viata noua in Belgia, Canada, USA.”
Cosmin Patulea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu