Vecini şi prieteni

 

În memoriile sale, „Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe”, Radu Rosetti scrie pe alocuri și despre Comănești.

În 1927, în „Adevărul literar și artistic”, publică un articol amplu despre membrii ai familiei Ghyka Comănești:  Nicu Ghyka, Dimitrie Ghyka și Eugen Ghyka, cel care a luptat în Războiul de Secesiune din Statele Unite.

Merită citit! La fel ca volumul de memorii, și acest articol vă va plăcea, mai ales pentru felul în care Radu Rosetti povestește cu farmec, cu multe detalii și în stilul său inconfundabil.

  

Vecini şi prieteni

- INEDITĂ —

 „Nicu Ghyca a lăsat patru fii. Cel mai mare, Dimitrie, şi-a făcut studiile în parte acasă, cu un profesor neamţ şi in parte la Berlin unde a dobândit diploma de doctor în drept. Întors în ţară, la 1862, n’a vrut să iee vr’un serviciu sub Cuza şi a ajutat pe maică-sa şi pe Kemminger în administraţia Comăneştilor. Această administraţie înfăţişa atunci greutăţi deosebite. Ţăranii din unele din satele ce cumpărase, au contestat acele vânzări caşi hotarele daniei lui Alexandru Moruzi, pretinzând că hotarnica făcută din porunca acelui Domn, îndată după danie, cuprindea loc ce nu era domnesc, ci răzăşesc. Un lung şi costisitor proces care s’a terminat deabia în a noua decadă a veacului trecut a dovedit cu prisosinţă cât de puţin întemeiate erau pretenţiile lor. Acte incontestabile dovedesc întrealtele că Nicu Ghyka a cumpărat dela răzăşii, mi se pare din Văsîeşti, părţile lor spre a-i mântui de exploatarea unui cămătar grec numit Condopol, către care ei contractase un împrumut cu ipotecă. Pe urmă răzăşii căindu-se şi venind să-l roage să le restitue moşia, iar ei să-i restitue în mai mulţi ani banii care urmau să rămâe ipotecaţi asupra pământului vândut, Nicu Ghyka consimţi şi le restitui acele pământuri.

Dar ei convingându-se în curând că nu sunt în stare să plătească datoria, au venit din nou la Nicu Ghyka şi l’au rugat să ia din nou moşia asupra lui. Dar la Moineşti se stabilise Zaharia Moldovanu, un bărbat fără scrupule, care luase şi el parte la mişcarea dela 1848 şi Ia lupta pentru Unire şi exercita profesia de advocat. El aţâţă ţăranii şi-i împinse să intenteze proces casei lui Nicu Ghyka şi nu numai pe răzăşii din Văsieşti ci şi pe sătenii din alte sate, stârnind o agitaţie grozavă în întreaga parte de sus a complexului. Fără îndoială că sătenii fuseseră păgubiţi chiar prin simplul fapt al daniei Iui Moruzi, căci ei până atunci se folosise de locurile de hrană şi de pădurile moşiei domneşti în schimbul prea uşoarei slujbe de plăeşi, pe când acum erau siliţi să urmeze legea comună, lucrând boieresc şi dând dijmă pentru cheresteaua ce o făceau. Totuşi dania fusese un act perfect legal şi conform obiceiurilor ţării, Moruzi nu făcuse altceva decât un lucru perfect legiuit ce-1 săvârşise toţi Domnii dela întemeierea principatului încoace.

 

Se mai aşezase la Moineşti încă un avocat numit Popovici, care se întovărăşi cu Zaharia Moldovanu pentru a împinge pc ţăranii de pe Comăneşti la sfadă cu Ghykuleştii. Aţâţările lor, ajutate de prefectul, Dumitrache Cracti, care ura pe proprietarii Comăneştilor, izbutiră să aducă pe ţăranii din satul Asău la săvârşirea unei violenţe de fapt asupra persoanei lui Dimitrie Ghyka. Ei îi aţinură calea şi, pe când trecea într’o după amiază prin satul lor în trăsură o opriră, il scoaseră dintr’insa şi-l loviră cu ciomegele până ce leşină. Feciorul şi vezeteul care erau cu dânsul impărtăşiră aceeaş soartă. In urma acestui incident sora lui Mitică Ghyka, Maria, a petrecut aproape două luni la noi, la Căluţi, maică-sa avand să meargă la Bucureşti şi să zăbăvească acolo pentru a obţine dela Cuza dreptate şi nu voia să lese pe fiică-sa la Comăneşti, dată fiind agitaţia ţăranilor.

Mitică Ghyka a fost deputat in Constituanta dela 1866, in Camera dela 1870—71, cand s’a pronunţat pentru restrangerea libertăţilor acordate de acea constituţie, aproband fără rezervă tendinţele manifestate de Domnitor in această privinţă la sfarşitul anului 1870 precum şi in Camera conservatoare din toamna anului 1888. In privinţa manifestaţiilor sale din Camera dela 1870—71 trebuie să observ că dacă el era departe de a fi singurul care aproba aceste tendinţe, a fost singurul care a avut curajul să le manifesteze pe faţă.

 

Mitică Ghyka a mai fost un excelent preşedinte de tribunal la Bacău in anii 1867—68, apoi un bun membru al Curţii de Apel dela Bucureşti şi, timp de mai bine de trei ani, un bun prefect la Bacău. Dela 1876 incoace nu a mai ocupat nici o funcţiune publică, marea lui grijă fiind să transmită fiului său o parte cat mai mare a fostului complex Comăneşti.

In anul 1895, impreună cu fiul său Neculai a făcut o expediţie vânătorească in ţara Somaliilor, in cursul căreia, au impuşcat mai mulţi lei şi alte animale de acolo, nu fără a-şi risca de repeţite ori viaţa. La intoarcere Dimitrie Ghyka a publicat o relaţie destul de amănunţită şi de interesantă a acelei călătorii. După cat ştiu, ei sant pană acuma singurii Romani care s’au riscat intr’o asemenea intreprindere.

 

Dimitrie Ghyka era un vanător pătimaş şi un excelent trăgător cu puşca, era inzestrat cu cele două calităţi care fac mai ales podoabă bunului vanător: avea multă răbdare şi un sange rece minunat. Numai la mine, la Căiuţi, a impuşcat trei urşi la vanătoarele ce le făceam impreună.

Sub nişte aparenţe reci şi indiferente ascundea multă bunătate de inimă, era un bărbat fără umbră de făţărnicie, un prieten credincios şi sincer. Dacă a avut marea satisfacere să poată preda fiului, asupra căruia işi concentrase toată afecţiunea, o mare parte din domeniul Comăneşti, care il posedase intreg tată-său, a avut durerea să supravieţuiască tragicului sfarşit al acestui fiu. A murit in al optzeci şi doilea an al vieţii.

 

 

II

Al doilea fiu al lui Nicu Ghyka, Eugenlu, agitat în viaţă, înzestrat cu o inteligentă mai vie decât frate-său, cu o înfăţişare frumoasă şi cu o mare putere fizică, s’a arătat la început de un caracter mai puţin serios, aplecat spre violentă şi spre cheltueli. Fiind încă la Universitatea din Berlin, a făcut datorii destul de însemnate, a căror achitare a fost cerută mamei sale, în ţară. Mătuşa Catinca pe acea vreme nu ştia de unde să economisească ca să plătească datoriile lăsate de soţul ei şi să-şi crească cei patru fii în străinătate: doi la Berlin şi doi la Viena, fără a mai vorbi de educatiunea fiicei, încredinţată unei prea distinse dame engleze de neam mare, dar sărăcită, domnişoarei Fity Gerald. Datoriile lui Eugeniu fiind presante, ea, în urma sfatului tatei, vându caii şi trăsura, proprietatea particulară a tânărului, ce se ţineau la Comăneşti pe cheltuiala obştească, realiză din acea vânzare o sumă destul de respectabilă pe care o trimese creditorilor care-i se adresaseră şi scrise fiului său că, nedispunând pentru moment de alţi bani, să se puie la cale cum va şti pentru restul datoriei şi să-şi achite treptat din pensiunea lui.

Tânărul, foarte supărat, scrise o scrisoare puţin respectuasă tatei şi alta mamei sale, în care prevenea că, deoarece nu-i dă cu ce să facă cinste iscăliturii sale, pleacă în America spre a lua parte, în oastea federală la războiul civil ce izbucnise în Statele-Unite şi speră să nu se mai întoarcă in ţară.

Şi făcu precum scrisese. Deoarece nu avea cu ce să-şi plătească pasagiul, îşi oferi serviciile pe bordul unui vas care era pe punctul să plece şi pe care ajunse în New- York. Acolo cu toate că nu vorbia limba engleză, graţie frumoasei şi voinicii sale înfăţişări, faptului că călăria minunat şi culturii sale superioare obştiei voluntarilor ce sosiau din Europa, fu primit ca brigadier într’un regiment de cavalerie. Făcu cea mai mare parte a războiului în corpul generalului Frémont, se distinse, fu rănit de mai multe ori şi înaintă repede: la sfârşitul războiului era căpitan de stat-major. Nu se ţinu însă de hotărârea de a nu se întoarce în ţară: la începutul anului 1865 era la Comăneşti unde se împăca cu maică-sa. Dacă frate-său mai mare nu voise să audă de slujbă sub regimul cuzist, el primi după puţine luni prefectura de Bacău unde îşi făcu nume de diregător cinstit şi vrednic, deşi cam apucat. După răsturnarea lui Cuza fu numit prefect de poliţie Ia Iaşi unde, în urma evenimentelor dela 3 Aprilie, se cerea un prefect „a poigne”. Nu ocupă însă acest post decât câteva săptămâni.

 

Unui act de energie al lui Eugeniu Ghyka i se datoreşte că, la 1868, guvernul nostru a putut să obţie dela acel austriac numirea unei comisiuni mixte, austro-ungaro- română, care să revizuiască linia graniţei între România şi monarhia Habsburgică, în multe locuri încălcată de acea din urmă şi s’o restabilească definitiv conform convenţiunii dela Şiştov. In zadar stăruise de ani de zile guvernul nostru în acest scop. Eugeniu Ghyka, folosindu-se de faptul că un Ungur, cu fiii şi cu ginerii lui se stabilse pe un loc ce, fără putinţă de îndoială aparţinea moşiei Comăneşti, clădise case, defrişase pădure pentru a face locuri de arătură şi de fâneţe şi îngrădise păşuni, a adunat intr’o bună dimineaţă un număr îndestulător de puşcaşi de pe moşie, cu care, urcându-se pe munte, a legat pe Unguri, a dat foc caselor şi stogurilor de fân şi a dus vitele ce le-a găsit la Comăneşti. Bineînţeles că guvernul austro-ungar a cerut satisfacţie pentru acest act de violenţă, însă guvernul român a refuzat-o, arătând că violenţa a fost provocată de Ungurii care cotropise moşia Comăneşti. Din discuţiile ivite asupra acestui incident a rezultat numirea unei comisii mixte însărcinată cu restabilirea graniţei dela 1792.

 

Sub Carol I nu a voit să ocupe nici un serviciu al statului şi, aproape dela început, a făcut opoziţie personală Domnitorului. Persoane care l’au cunoscut bine au atribuit această duşmănie către noul Domn faptului că, prin accesiunea unei dinastii străine, se închide pentru pământeni orice speranţă de ajungere la Domnie. Această lămurire îmi pare foarte verosimilă: am cunoscut doară destui care, din copilărie hrănise nădejdea Domniei şi nu au putut ierta niciodată pe principele Carol pentru că li făcuse cu neputinţă aducerea la îndeplinire a acestui vis. Sunt dator însă să declar pentru a fi drept, că dacă această nădejde transmisă din tată în fiu, prin atavism, era împărtăşită de mulţi, n’am cunoscut nici pe unul care să fi posedat calităţile de suveran ale primului rege al României şi care să fi fost in stare să aducă la îndeplinire ceeace a înfăptuit el în timpul Domniei sale atât prin meritul său propriu nu mai puţin decât prin situaţiunea lui de membru al familiei Hohenzolern. Eugen Ghyka mai avea două motive pentru a face opoziţie înverşunată Domnului: ura pe Germani şi însuşi mărturisia că are un suflet rusesc: (une âme russe). Nu odată auzitu-l-am zicând că Rusia trebuie să puie mâna pe România şi să mute de aici poporul român, distribuindu-i pământuri pe şesurile Volgái.

 

După întoarcerea lui din America izbuti să-şi creeze o popularitate destul de mare la Bacău. Forţa lui fizică, înfăţişarea lui mândră şi frumoasă, neînfricarea de care dăduse dese dovezi, mai ales dela conflictul lui cu Gorovei.

 

---La o alegere la colegiul al IV-lea de Bacău in anul 1867 sau 1863, la care fusese proclamat deputat, Ghyka trecea in trăsură pe stradele Bacăului, aclamat fiind de delegaţii care il alesese.

Un ofiţer de pompieri numit Gorovei, un feliu de urieş, inzestrat cu o putere herculeană, care servise de aprig agent electoral guvernului liberal de atunci, se năpusti asupra unuia din aclamatorii noului deputat, maltratandu-1 grozav. Ghyka, cum văzu această brutalitate, sări din trăsură şi se indreptă asupra lui Gorovei. Acesta văzand venirea potrivnicului, lăsă pe delegat şi, scoţand sabia, voi să dee o lovitură pe obraz lui Ghyka care, in două sărituri ajunsese aproape de el. Dar Ghyka apucă cu mana stangă sabia imobilizand-o şi, cu dreapta dădu o groaznică lovitură de pumn in faţa lui Gorovei, care căzu la pămant leşinat, ceeace puse capăt conflictului. Dar mana cu care Ghyka apucase sabia lui Gorovei era tăiată rău. Noul deputat ales se resui in trăsură, legandu-şi mâna cu basmaua şi se duse la otelul Alecu Vasiliu, centrul social şi politic al Bacăului pe acea vreme, chiemă pe un medic şi puse să i se coase mana chiar pe prispa otelului, fumand in acest timp o ţigară, in faţa intreg Bacăului adunat in otel şi in faţa lui. Acest fapt de vigoare pusese temelia popularităţii sale la Bacău care, cu alternative de sporire şi de scădere, a durat pană la moartea lui.

Deşi era nu numai conservator convins, dar chiar, in multe privinţi retrograd, nu admitea faptul şi cultiva prietenia liberalilor, ştiind in chip minunat să-şi menajeze prietenii atat intre fruntaşii cat şi intre codaşii lor.

Bineinţeles că nu se dădea In lături dela toate procedeele uzitate la noi pentru a caştiga voturi.--------------------------------------------------------------------------------

 

 

Impusese Bacăoanilor, războinici din firea lor şi veşnic gata de harţă. Apoi deşi conservator convins, îi plăcea să se puie în contact cu lumea mică şi s’o trateze pe picior de egalitate, ştiind totodată să se ferească de familiaritate prea mare din partea ei. Tânărul chefliu şi cheltuitor din tinereţe, odată ajuns la vârsta matură, devenise un bărbat econom, regulat in cheltueli, nedepăşindu-şi niciodată budgetul şi, după ce construcţiunea căii ferate Târgul-Ocnei-Palanca înzecise valoarea părţilor de Comăneşti ale moştenitorilor lui Nicu Ghyka, se transformase într’uni minunat om de afaceri care nu întârzie să dispuie de mari capitaluri pe care ştiu să le facă să fructifice în chip minunat. Când se începu construcţia căii ferate Târgul-Ocnei- Palanca, care străbătea uriaşul complex Comăneşti in tot lungul lui, copartaşii săi se grăbiră să-şi vândă pădurile de brad casei Götz, singur Eugeniu aşteptă ca preţurile să se ridice şi-şi vându lemnul de brad cu preţ neasemănat mai ridicat decât fraţii. Totuş traiul lui rămase foarte modest şi cumpătat. Nu se sfia să spuie că el nu priveşte averea ce a moştenit-o şi a sporit-o in mod atât de însemnat ca aparţinându-i lui, ci familiei Ghyka, reprezentată prin nepotul său, Neculai, singurul fiu al fratelui său mai mare, Dimitrie, iar celorlalţi fraţi şi moştenitorilor lor, nu numai că nu le va lăsa nimica, dar, dacă ar sta în putinţa lui, li-ar lua şi tot ceia ce posedă in Comăneşti. Nu se sfia să proclame că, după dânsul, societatea nu se alcătuieşte din indivizi ci din familii şi că pământul trebuie să aparţină familiei printr’un membru statornic din tată în fiu. Iată deci o concepţie mai mult decât medievală a proprietăţii funciare, care suntem în drept să n’o aprobăm şi să o numim străină; dar deoarece e lipsită de orice fel de egoism josnic, nu putem decât s’o privim ca respectabilă. Şi a făcut întocmai după cum a zis: şi-a lăsat averea întreagă fiului celui mai mare a nepotului său de frate, Neculai, imobilizând astfel stăpânirea averii sale în mâna unui nepot de frate pe o generaţie mai mult decât se credea. Dacă s’a restrâns de vreme in cheltuielile sale personale şi a dus un trai măsurat şi cu mult mai prejos de mijloacele lui, era departe de a fi fost lipsit de generozitate. Ii plăcea să facă binele şi aceasta fără absolut nici o ostentaţiune: a dat şi la instituţiuni de binefacere şi la particulari în nevoie. Mulţi tineri bacăoani datoresc generozităţii sale faptul de a fi putut face studii şi a îmbrăţişa o carieră onorabilă. Cunosc un fapt săvârşit de el care-i face cinste.

 

Intr’un hotel din Bucureşti, unde trăgea pe la sfârşitul anilor 1880, era o madamă care avea o fiică de toată frumuseţea. Ea ajuta pe maică-sa, dar aparenţa şi atitudinea ei arătau o creştere superioară acelei ce o au fetele de madame de hotel. S’înţelege că, date fiind obiceiurile noastre, toţi pasagerii îşi puneau ochii pe frumoasa fată şi încercau să-şi mulţumească poftele stârnite de frumuseţea ei. Purtarea fetei părea însă absolut fără prihană: Ghyka o auzise de mai multe ori ridicând glasul şi ameninţând să strige când un pasager mai îndrăzneţ se încumeta s’o închidă în camera lui. Auzi dela alţii că i s’au oferit sume mari şi o întreţinere din cele mai luxuoase de către bărbaţi bogaţi care îşi pusese în cap s’o posede cu orice preţ, dar că ea totdeauna răspinsese cu indignare aceste propuneri. Iar mama ei nu numai că n’o ajuta în încercările ei de a-şi păstra cinstea, dar o îndemna să se vândă, arătându-i că este săracă lipită pământului, că nu cunoaşte nici o meserie, că nu va putea fi decât madamă la hotel ca şi ea. Mai de vreme sau mai târziu, va fi silită de nevoie să-şi precupeţească frumuseţea. Fata răspundea că mai degrabă moare sau se călugăreşte, dar că este hotărâtă să rămâe cinstită. Interesat de aceste împrejurări, Ghyka intr’o zi in care găsise pe fată plângând in camera lui, nu o lăsă să iasă şi o întrebă cu bunătate asupra pricinilor supărării ce o arată. Glasul lui inspiră fetei încredere şi ea îi expuse toată situaţia sa. Ele fuseseră intr’o situaţie destul de bună, aşa de bună în cât părinţii ei putuseră s’o crească pentru cariera de învăţătoare. Moartea timpurie a tătâne-său le redusese la cea mai neagră mizerie, silind pe măsa să accepte situaţia ruşinoasă în care se aflau. Ea până atunci izbutise să se apere cu succes de toate ispitele şi chiar de actele de violenţă ce i se pusese în cale, dar ceea ce o desnădăjduia cumplit era stăruinţa ce o punea măsa pentru a o hotărî să le scoată pe amândouă din sărăcie prin precupeţirea trupului ei.

 

Eugeniu Ghyka avusese probabil la început aceleaşi scopuri ca ceilalţi bărbaţi asupra frumoasei fete, dar glasul ei sincer, durerea ce se vedea întipărită pe faţa ei, indignarea vederat neprefăcută la ideia de a se prostitua, hotărârea eroică de a suferi toate lipsurile mai de grabă decât necinstea, stârniră toate instinctele nobile dintr’însul. Spuse fetei să fie liniştită şi să aibă încredere într’însul, căci va şti s’o puie in stare să-şi câştige viaţa în chip cinstit. Mai luă câteva lămuriri pentru a fi şi mai convins de adevărul celor ce le auzise, apoi încredinţându-se de perfecta ei bună credinţă, chemă pe madama şi după ce ii făcu o crudă certare, îi declară că, din acel moment înainte, el se însărcinează să plaseze pe fiică-sa într’un pension unde îşi va putea complecta studiile şi o va ajuta să obţie după absolvirea studiilor un loc în învăţământ. Ceea ce a şi făcut.

Eugeniu Ghyka, la vârsta de patruzeci şi doi de ani, a făcut cucerirea inimii unei tinere domnişoare din înalta societate ieşană, frumoasă şi bogată şi, lucru mai straniu nu el ceru mâna domnişoarei ci domnişoara îl peţi. Se căsătoriră, dar deosebirea de vârstă era din cale afară de mare, căsătoria nu fu fericită şi divorţul îi puse capăt. Graţie aptitudinilor sale pentru afaceri el izbuti să lichideze în chip deosebit de avantajos pentru soţia sa averea din Rusia a acesteia, lăsându-i după despărţenie un venit cu mult mai mare decât acel de care dispunea la căsătorie.

Eugeniu Ghyca a murit în Bucureşti de pneumonie, în vârstă de şaptezeci şi patru de ani.

 

Era un compozit de însuşiri frumoase amestecate cu cusururi şi slăbiciuni care adesea întunecau calităţile, cusurul dominant fiind o nemăsurată vanitate; un bărbat de o speţă cum au fost mulţi în boierimea noastră, pe care cusururi relativ mici i-au împiedecat să devie oameni de mâna întâia.

De ceilalţi fraţi: Gheorghe şi Neculai (Nunuţă) am prea puţin de zis. Pe cel dintâiu l’am frecventat prea puţin, al doilea era un cuconaş de ai noştri, cu inimă de aur, generos şi simpatic, dar vanitos, risipitor şi uşuratec.

RADU ROSETTI

— Sfârşit —”

sursa Arcanum